Traume şi identităţi la rampă!

Jurnal cultural

25
18 minute de lectură

Ultim episod consacrat Întâlnirilor Internaţionale de la Cluj, festivalul Teatrului Naţional din oraşul transilvan. Despre un spectacol „clasic” al gazdelor, despre propunerile dinamicului Reactor şi despre omagierea unui om de teatru american.

Succes reluat: Clasa noastră

În completarea programului şi pentru a avea câte un spectacol „greu” seară de seară, la capătul fiecărei zile de festival, gazdele au reluat unul dintre marile lor succese din anii trecuţi: Clasa noastră, după piesa lui Tadeusz Słobodzianek, special adaptată de Zsolt Benedek, în regia lui László Bocsárdi, montare de la finele lui 2015, câştigătoare a Premiului UNITER pentru Cel mai bun spectacol al acelui an.

Dramaturg polonez, deci din ţara lui Tadeusz Kantor, încât în titlu trebuie văzută o referinţă directă la celebra Clasă moartă a maestrului. Textul confirmă: piesa lui Słobodzianek (din 2008, autorul fiind născut în 1955) reia în mare construcţia cronologic biplană a celei imaginate (în 1975) de Kantor (1915-1990). Foşti colegi la şcoală, creştini şi evrei, într-un orăşel asemănător cu Jedwabne, locul oribilului pogrom, de funestă notorietate, tineri de 21, 22, 23 de ani în 1941, când are loc sub ochii lor un masacru asemănător, personajele trăiesc nebunia vremurilor, se contaminează sau i se opun, se frământă, supravieţuiesc sau nu, cu demnitate sau moralmente decăzuţi, ajung rând pe rând la final şi se reunesc după experienţele „calvarului” (la care face trimitere structura piesei, în 14 „lecţii”, ca „la clasă”, corespunzătoare celor 14 opriri ale lui Isus pe Drumul Crucii). Umbre simbolice ale oamenilor care-au fost, cei 10 foşti prieteni îşi „revizitează” tinereţile şi-şi fac bilanţurile vieţilor, în rememorări şi mărturisiri impresionante, care mai înţelepţi, alţii deloc, pe toată gama, de la reflecţia profundă a fostului june evreu polonez devenit rabin american la obtuzitatea colegului „rinocerizat”, aliniat propagandei comuniste, de fapt naţional-comuniste, unii căindu-se în faţa celorlalţi, nimeni – de fapt – fără pată.

Imagine în mic a istoriei mari, sfâşiate de orori provocatoare de traume nevindecabile. Tragism intens, probabil transpus pe scenele de pe alte meridiane în registre patetice. Surprinzător, curajos, László Bocsárdi a ales altfel, potenţând semnificaţiile grave ale piesei prin contrast: şi-a aliniat actorii la rampă, în avanscenă, în faţa unor microfoane, ca la un concert, şi i-a pus să-şi joace rolurile aşa, cântând, dansând, lăsând apoi poveştile să curgă în secvenţele de dialog dramatic, cu procese de conştiinţă chinuitoare. Efecte puternice: între polul seninătăţii, al juneţei neştiutoare, vesel ritmate, şi cel al revoltei faţă de nebunia ideologiilor criminale se produc descărcări „electrice”, zguduitoare.

Bravii actori ai trupei clujene s-au achitat cu brio, omogeni în momentele de cor dansant, adaptaţi, fiecare în parte, rolurilor proprii, nuanţaţi, convingători. Să-i numim pe toţi, în ordinea distribuţiei: Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Anca Hanu, Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Ovidiu Crişan, Matei Rotaru, Ionuţ Caras.

Autoarea costumelor, ZsuzsannaKiss, i-a îmbrăcat în haine de plastic transparent, ca nişte pelerine de ploaie cochete. Vestimentaţie cu aparenţă mondenă, de prezentare de „colecţie” de modă pentru zilele cu intemperii, însă contururile fantomatice ale acestor învelişuri corporale cu aer vag-„ştiinţifico-fantastic” ne pot duce cu gândul şi la „celălalt tărâm”, dincolo de moarte. Înşelătoare, atrăgătoare la prima vedere, ele sunt un soi de „giulgiuri” sclipicioase…

Iar József Bartha, artistul-scenograf cu care Bocsárdi colaborează constant, a lucrat de astă-dată cu un minim de elemente materiale, scaune şi microfoane, preocupat mai ales de alinierile şi permutările lor, în linia construcţiilor sale scenografice mai-mereu geometrice, cu toposuri centrale, axiale, şi cu simetrii structurante, lăsând parabola să crească fără contextualizări realiste.

Importantă – şi muzica lui Boros Csaba.

Nota bene: din echipa spectacolului a făcut parte şi un „instructor de step”, Adrian Strâmtu!

Nu văzusem spectacolul în primul său an, al premierei şi-al premierii. După alţi 4 de rulaj, se menţine în zona de mari altitudini la care László Bocsárdi, spre lauda lui, are acces liber.

La Reactor

În ziua a 2-a şi-n cea de-a 5-a, ultima, a festivalului, la ore de după-amiază, Naţionalul clujean ne-a propus să vizităm micul centru teatral şi cultural Reactor, unde am văzut 2 spectacole: 99,6% şiMicul nostru centenar.

Titulatura completă: „Reactor de creaţie şi experiment”. Lansat în 2014, ca iniţiativă de grup independent, proiectul e coordonat de tinerii actori Doru Taloş şi Oana Mardare. Programe diverse, flexibile: spectacole, conferinţe, concerte, alte forme de dialog şi de instruire, creaţii, experimente (cei 2 termeni programatici la plural). Finanţări: atrase de ici, de colo.

Locul e cuceritor: pe Strada Petőfi Sándor, la nr. 4, una dintre transversalele înguste dintre cele 2 bulevarde paralele care taie centrul oraşului de la Nord-Est spre Sud-Vest, Calea Dorobanţilor şi Bulevardul 21 Decembrie, intri de pe trotuar într-o incintă nu mare, cu vegetaţie şi câteva bănci de stat la aer, laşi în stânga o casă de locuit şi-n același timp sediu administrativ şi-ajungi din 2 paşi la sala de spectacole din fundul curţii, tot un fel de casă, special construită. Circa 100 m2, cub negru, amenajabil în funcţie de necesităţi, de ideile regizorale şi scenografice. Marca e inscripţionată, pe fond galben, şi pe poarta de tablă de la stradă, şi pe firma de deasupra intrării în sală, şi pe acoperiş, cu bun efect de „branding” jucăuş.

Din câte mi-am putut da seama, atmosfera de la Reactor e şi relaxată, şi plăcut-febrilă, tipică spaţiilor în care junii artişti se caută şi ţin să arate ce li se pare c-au găsit. Din ce-am văzut: primul spectacol – foarte reuşit; al doilea – mai modest.

Diferenţele de 0,4%

DCIM\100MEDIA\DJI_0256.JPG

99,6%, mai întâi. Spectacol-„creaţie colectivă” (formula realizatorilor), cu 9 autori, tinerii actori Panna Adorjáni, Raul Coldea, Hermina Csala, Radu Dogaru, Bogdan Olarson, Kinga Ötvös, Oana Mardare şi Adi Tudoran şi-o „dramaturgă” (formă de feminin folosită pe site-ul Reactorului), Petro Ionescu (premiera: 12 noiembrie 2018).

Fără decor, cu câteva zeci de spectatori de jur-împrejurul sălii, de-a lungul pereţilor, pe scaune sau jos, pe pernuţe, câţiva chiar avansând spre interior, căci perimetrul e insuficient pentru asistenţa un pic cam numeroasă. Reprezentaţia începe cu… circa 10 minute de linişte, timp în care cei 8 actori, 4 fete şi 4 băieţi, stau şi ei aşezaţi, direct pe podea, în poziţii diverse, se mai şi ridică, se deplasează şi iarăşi se-opresc, se uită unii la alţii sau privesc ţintă-n ochii câte unui spectator. La un moment dat încep, pe rând, să discute cu publicul, povestindu-şi primele experienţe personale de viaţă pe teme de diversitate identitară. Îi îndeamnă pe vizitatori să se ridice şi să-i urmeze în faţa unor panouri pe care sunt afişate rezultatele unor analize prin care cetăţenilor participanţi li s-a identificat structura ADN-ului. Apoi conversaţiile se-opresc, cei 8 se repliază în spaţiul de joc, încep să cânte la o claviatură (o fată, apoi alta), la o chitară (un băiat) şi la un sintetizator (altul), fundal ambiental augmentat cu sunete ciudate scoase de parte dintre ceilalţi, în microfoane lipite de buze. Fac pe rând mărturisiri despre cum înţeleg tema pluralismului etnic. Unul dintre actori fredonează fără cuvinte, cade-n melancolie, îşi unduieşte vocea în registru-falset, insidios-cuceritor. O fată monologhează lung despre identitatea ei maghiară, spune câte ceva şi-n româneşte, ne-ntreabă dacă simţim (se-nţelege că noi, românii) o lipsă de comunicare când ni se adresează în ungureşte şi ne-nvaţă câteva cuvinte, pornind de la ideea că e nefiresc ca, într-un spectacol despre diversitatea etnică şi culturală şi lingvistică, ea să-şi folosească atât de puţin limba maternă. Vor începe cu toţii să emită, ca-n joacă, scurte replici de autodefinire, unele ludic-trăznite: „Sunt un străin!”, „Sunt un bursuc!”, „Sunt o minge!”, „Sunt o pereche de ciorapi verzi!”, „Sunt din Zalău!”, „Sunt toate oraşele în care am crescut!” – şi tot aşa, rulate rapid, în româneşte, în maghiară şi-n „lingua franca” de azi, engleza. De la un punct, enunţurile încep să fie reluate cu permutări care produc repetiţii asimetrice, comice, dar şi transmiţătoare de semnificaţii mai generale, de pildă cea a imposibilităţii de-a descrie identitatea umană sau a pericolului de etichetare rasistă: „Sunt toate oraşele care au bursuci!”, „Sunt un străin verde!” ş.a.m.d. Apoi o fată blondă, tot unguroaică, ne povesteşte despre ce-nseamnă pentru ea şi pentru toţi maghiarii Trianonul. Pe-un perete apar proiectate, bilingv, pasaje din proclamaţia Marii Unirii a României din 1918. Ea şi un băiat din Craiova încep să cânte alternativ, splendid, cu voci puternice, guturale, muzică populară maghiară şi românească, ajung să se armonizeze, formează un duet, se-mbrăţişează la sfârşit. Vor mai fi şi alte mărturii la temă, de pildă a experienţelor trăite de unul dintre actori la 4 ani şi la vârste ulterioare, până la 28-ul de-acum. Se vor mobiliza toţi, întregul grup: în penumbră, risipiţi în sală, cu palmele drepte în faţă, de parcă ar palpa spaţiul, ne vor vorbi în şoaptă, vocile întretăindu-li-se, despre faptul că nu-i înţelegem pe ceilalţi şi că nu sunt nici ei mai buni („Nu sunt mai bun/ă decât tine!”). Mişcarea a mai fost şi devine din nou puţintel coregrafică. Apoi unul dintre băieţi, ras în cap şi cu mustaţă, monologhează în englezeşte. Vor trece toţi către o secvenţă de percuţie corporală: pocnesc din degete, se bat pe genunchi, pe pulpe, în piept, pornesc să cânte şi din guri, acompaniaţi de izbituri, apoi şi de chitara amplificată acum electric, ciupită foarte ritmat, mai târziu cu acorduri armonioase. Şi mai ascultăm monologul-melodie al unei fete, „M-am născut în Bacău!”, spre café-concert-jazz, cu pasaje intonate de toţi, în cor a capella, solista explicându-ne la urmă şi titlul spectacolului, legat de testul ADN şi de-ntreaga problematică: s-a constatat că oamenii de toate culorile şi etniile au o compoziţie genetică 99,6% comună, deci neasemănarea lor, a noastră, cu colosalele consecinţe de-a lungul istoriei, cu discriminările prelungite până azi, cu neînţelegeri, tensiuni, conflicte, cu excomunicările şi cu crimele care-au fost şi nu s-au oprit, decurg din diferenţele celulare de numai 0,04%! Finalul e aproape: se fac poze de „grup statuar”, imagine vie a diversităţii tinerilor actori, a diversităţii generice. Vor mai cânta, solidari, o melodie ţigănească. Şi se vor linişti, aşezându-se 2 câte 2, sprijinindu-se una sau unul pe alta sau pe altul în poală, îngânând refrene de alean, tot mai stinse, apoi vor începe să iasă, pe rând, pe uşa de intrare în sală, direct în curte, dând semnalul plecării. Înţelegem că nu e cazul de-o încheiere cu aplauze, am fost – doar – îndemnaţi să ne gândim la lucrurile astea. Se-aud în continuare cântecele de dezmierdare ale ultimilor dintre junii performeri, şoptite, unii spectatori ies şi ei, alţii mai rămân, privesc, se privesc, „procesează” ce-au văzut…

Teatru de reflecţie socio-politică şi filozofic-identitară, „participativ”, în relaţie directă cu publicul, atras în tematică, implicat în dialogul direct cu actorii, pe un model care-a proliferat în ultima vreme în zona numită „independentă”, „alternativă”, „underground”, a trupelor tinere, a spectacolelor din cafenele şi din cluburi, din garaje şi din alte spaţii „neconvenţionale”. Cu tot cu tezismul nelipsit din categorie, compoziţia colectivă la care-am asistat a ieşit minunată, poate şi pentru că ideologicul nu schematizează un subiect decupat din complexitatea vieţii, cum se cam întâmplă, ci e, de data asta, chiar substanţa montării, dezbătută ca atare. Diverşi etnic şi prin provenienţele geografice, trăitori într-un oraş şi-ntr-o regiune de pluralităţi lingvistice şi culturale, membrii echipei îşi asumă cu convingere şi cu pasiune problema şi problematica, tinereşte, dar cu matură responsabilitate. Aspectul de improvizaţie-experiment teatralo-muzicalo-coregrafic împiedică excesele patetice şi demonstrative. Dozajul e bun. Rezultatul – impresionant.

Centenarul Marii Uniri în miniatură

Celălalt spectacol de la Reactor e după o piesă-piesă, în sală configurată „clasic”, cu scenă şi tribună pentru spectatori: Micul nostru centenar, pe un text de Maria Manolescu, în regia lui Dragoş Alexandru Muşoiu (premiera: 7 octombrie 2018).

Piesă-piesă, dar scrisă special pentru evenimentul naţional al lui 2018, deci – iarăşi – cu teza ca premiză. Totuşi, ideea dramaturgică de start n-a fost rea: în loc să trateze Centenarul Marii Uniri în cheie emfatică, festivistă, autoarea a redus tema la scară şi a imaginat o familie în care bunica împlineşte 100 de ani o dată cu ţara. Se pregăteşte – deci – o sărbătorire casnică, nu una naţională. Scenografia Andei Pop preia inteligent sugestia narativă a reducţiei de la un mare Centenar la unul miniatural şi ocupă fundalul scenei cu carcasa hipertrofiată a unui vechi aparat de radio, în faţa căruia actorii, mărunţei, se-agită ca pe un teren de joacă, mai şi scoţând capetele printre ţesăturile care acoperă găurile difuzoarelor, ca nişte pitici, asemeni lui Gulliver în călătoria în Brobdingnag, ţara uriaşilor. Când personajele merg cu maşina, ai zice că se dau în leagăne (pe arcuri!); iar când faţada radioului se lasă joc şi descoperim înăuntru locuinţa bunicii, parcă e-o casuţă de păpuşi. Simpatic!

5 personaje: nepotul, părinţii, un unchi şi amintita bunică. Mini-„saga” de familie în câteva secvenţe de-a lungul cărora micuţul creşte şi află ce-au trăit ai săi într-o sută de ani. Condensată, povestea e cam banală, oricâte întorsături ar lua: caractere diverse, iubiri şi incompatibilităţi, divorţuri, drame şi dezvăluirea, către final, a secretului bunicuţei iubite, care-n tinereţe avusese simpatii legionare, mărturisite la sfâşitul piesei şi-al vieţii, la centenar.

Spectacolul e montat cursiv, bine ritmat de regizorul Muşoiu, actorii Alexandra Caras, Paula Rotar, Paul Socol, Doru Taloş şi Adonis Tanţa, talentaţi, îşi interpretează rolurile cu convingere, însă montarea e mai concludentă pentru posibilităţile promiţătoare ale contributorilor decât în sine. Şi-apropo de experimentalismul Reactorului: aici e cam invizibil…

Omagiu unui mare californian

În cea de-a 3-a zi a festivalului a mai fost programată o întâlnire-omagiu, în foaierul teatrului, transformat în sală cu scaune pentru public: cu Robert Cohen, cunoscut om de teatru, mare profesor de actorie la importanta Universitate din Irvine, California, critic şi teoretician, regizor, dramaturg şi traducător de piese şi librete. Colaborator, în ultimul deceniu, şi al Teatrului Naţional din Cluj, unde a montat spectacole, i s-au reprezentat propriile texte pentru scenă şi a susţinut conferinţe şi ateliere de lucru, Robert Cohen a devenit octogenar în anul precedent ediţiei 2019 a Întâlnirilor Internaţionale…, care acum l-au putut sărbători, deja la 81!

Vivace, bonom, radios, însoţit de fiul său, Michael, corporatist cu aer de star de cinema, Robert Cohen a vorbit asistenţei despre cariera sa. L-au elogiat şi i-au adresat întrebări Dana Rufolo, americancă stabilită în Europa, om de teatru şi de terapie prin artă, dramaturg(ă) şi regizoare, poetă şi eseistă, şi Anca Măniuţiu, cercetătoare teatrală, teoreticiană, eseistă, traducătoare, profesoară a Universităţii „Babeş-Bolyai”. Şi a fost lansată o culegere bilingvă, în engleză şi română, a celor 3 piese originale ale lui Cohen:Bzzap! (1969), Banda lui Moebius (1972) şi Machiavelli: Arta terorii (2004), jucate şi la Naţionalul clujean, în ordine inversă (în 2011, 2013 şi 2016), drept care, gest de reverenţă faţă de prietenia arătată gazdelor de reputatul lor coleg, aşa apar textele în carte, în succesiunea montărilor de-aici! Volumul e îngrijit şi prefaţat de Anca Măniuţiu, sub titlul Dramatic Works/ Teatru (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2019), piesele fiind reunite în premieră absolută. Versiunile româneşti, datorate lui Eugen Wohl şi Adrianei Stan, fuseseră publicate separat, însoţind spectacolele clujene.

*

Concluzie uşor de tras, la căderea cortinei: încă o foarte bună ediţie a Întâlnirilor Internaţionale de la Cluj, sub bagheta regizoral-directorială a lui Mihai Măniuţiu (ambivalenţă pe care cuvântul englezesc „director” o reflectă omonimic!)… ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele