În fiecare an, în ultimul weekend al lunii iulie, sâmbătă și duminică, e sărbătoare mare, a meseriilor de odinioară, în Cubières sur Cinoble, un sat pierdut prin inima munților Pirinei din Franța profundă.

Pentru a unsprezecea oară, anul acesta, cei 102 locuitori ai satului acesta vechi, ascuns într-o vale la poalele muntelui magic Bugarach – un masiv care aduce cumva aminte de Ceahlăul din România – devin toți voluntari, cu mic și mare, pentru două zile de sărbătoare.

Își aduc uneltele, păstrate cu sfințenie din tată în fiu – seceri, coase, fierăstraie cu arc, foale, tractoare de colecție unse meticulos, care duduie pe câmp și pe ulițe, batoze, treierătoare, vechi combine. Se costumează ca acum un secol – femeile cu bonete albe, dantelate sau cu pălării de pânză, ale lavandierelor, împestrițate cu flori, cu fuste lungi, negre, acoperite cu șorțuri apretate, de un alb imaculat. Bărbații poartă celebrele băști catalane, negre sau roșii, cu eșarfe roșii legate la gât, veste tradiționale și cămășile de in, moștenite de la bunici sau străbunici.

Toți poartă saboți de lemn și foiesc pe străzile satului, fiecare cu treaba și meseria lui, prin ateliere improvizate în vechi șure sau în curți, în case, în garaje sau chiar la colțuri de stradă.

Atelaje, trase de cai voinici sau de boi, traversează sătucul acesta liniștit și de un pitoresc aparte, construit in jurul bisericii din secolul IX, de pe vremea lui Carol cel Chel, nepotul lui Charlemagne.

Pe pajiștea de lângă podul cel vechi – căci și oamenii, și locurile de aici sunt vechi – sunt instalate corturi și mese lungi, pentru sărbătoare, iar artizanii din regiune vând miere de flori de munte sau rozmarin, lumânări din ceară de albine, vin din zona viticolă Corbières, de dincolo de defileul Galamus, sau din Maury ori Rivesaltes, aproape de Perpignanul catalan vecin.

Deși este mic, satul are trei cârciumi, cu terase, una dintre ele frumos numită Nectar Cathar – căci suntem în Aude, departament din regiunea Languedoc-Roussillon din Occitania sud-vestului Franței. Regiunea se întinde peste Pirineii Mediteraneeni, la sud, și cei Atlantici, la vest, iar limba locală, care mi s-a spus că diferă de la sat la sat, este numită patois (grai / dialect) Occitan, similar cu catalana, vară îndepărtată cu limba română.

Misterioșii cathari

Istoric vorbind, aici au trăit vechii și misterioșii cathari, o sectă creștină declarată eretică de Papii de la Avignon și Roma, în secolele neguroase ale Evului Mediu timpuriu, cu care se mândrește acum toată această parte a Franței.

Catharii au construit fortărețe semețe, cocoțate pe vârfuri amețitoare de munte, care acum atrag, an de an, turiști veniți din toată lumea în aceasta zonă a Franței, unde „Cathar” este brand de regiune și al multor produse locale cu iz medieval.

Oamenii din satul cathar și Occitan Cubières sur Cinoble se mândresc, așadar, cu originile lor țărănești și cu sărbătoarea meseriilor de odinioară, aflată acum la a XI-a ediție.

Banii pentru organizarea acestui festival sătesc, de două zile, sunt strânși cu ajutorul loteriilor. Două au fost organizate, anul acesta, pentru a strânge fondurile necesare.

„Sunt trei lucruri importante: le savoir (știința / cunoașterea), le savoir-faire, (priceperea / meșteșugul) și le faire savoir (transmiterea cunoștințelor / meșteșugurilor)”, îmi spune Emilie Hy, președinta comitetului festivalului din Cubières sur Cinoble, o tânără înaltă, energică, zâmbitoare, blondă cu ochii albaștri, aflată acum în al zecelea an de mandat.

Tatăl ei, Jean Pierre Goby, descendent al unei vechi familii de fierari din sat și conferențiar de agronomie la Perpignan, a avut ideea organizării acestui festival sătesc.

Jean Pierre a văzut o mare sărbătoare câmpenească în Liré, locul natal al lui Joachim du Bellay, poetul Pleiadei clasice franceze, din zona Loarei. De acolo l-a adus și pe „Tonton Jo” (Unchiul Jo), Joseph Pineau, fost oenolog, artizan din pasiune, care învață pe cine dorește să taie lemnul cu un fierăstrău vechi, arcuit, dar care nu vinde saboții pe care îi face, ci îi oferă cui merită sau are nevoie de ei.

Joseph a scris și textul rugăciunii pe care a citit-o duminică dimineață, ținând locul preotului, în biserica din sat. Rugăciunea a fost în franceză, nu în patois / occitană, și m-a trimis cu gândul la vechii cathari, credincioși creștini, care lăsau femeile să predice.

Nu este de mirare că ultimii 100 de cathari au fost arși pe rug (bătrâni, femei și copii), la fortăreața lor, Montsegur, după un lung asediu, în 1244, condus de o armată de 2.000 de oameni a regelui Franței, cu binecuvântarea Papei.

Crucea cathară, asemănătoare celei Malteze, este vizibilă peste tot, în sat, ca și în regiune.

Franța este un stat laic, iar educația se află la loc de cinste, iar biserica este strict separată de stat.

Educație și convivialitate

În fața bisericii din Cubières, oamenii erau invitați, de două ori pe zi, și sâmbătă, și duminică, să se așeze cuminți, pe bănci vechi de școală, pe două rânduri de pupitre cu tocuri și călimări, cum erau și la noi, înainte de război și de comuniști. La tablă, o impunătoare doamnă învățătoare (maitresse, în franceză) nota caligrafic, cu cretă albă, programul dictărilor pentru adulți.

Dictarea cea mai grea este așa-numita dictare a lui Voltaire, care pune la mare încercare până și pe cei care stăpânesc bine ortografia limbii franceze. Pe catedră, pălăria de măgar, destinată să fie purtată de cel sau cea care face cele mai multe greșeli.

Mulți localnici lucrează în orașele mai mici sau mai mari din zonă, principalul fiind Perpignan, aflat la circa 80 km distanță și fosta capitală a Regilor Aragonului, care domneau peste Catalonia franceză și cea spaniolă.

Spiritului acesta meridional, catalan sau Occitan, i se datorează atitudinea independentă și mândră, dar deloc arogantă, a oamenilor locului.

La balul de sâmbătă seară, pe tăpșanul satului, orchestra, frumos numită Douce France, a cântat până târziu în noapte melodii compuse de Georges Brassens, o adevărată instituție a muzicii franceze din secolul XX și un fiu al portului mediteranean Sète, din regiune, unde este și înmormântat.

Am mers la sărbătoarea vechilor meserii invitați fiind de prietenul nostru, Jacques, fierar din pasiune și tradiție familială, originar din Rivel, un sat tot din departamentul Aude, aflat la două ore distanță de Cubières. Am mers cu prietenul meu Radu, ceramist la origine, plecat din România din 1979, care locuiește tot în Rivel, într-o veche moară datând din 1762, dinaintea Revoluției franceze, pe care se străduie să o renoveze de aproape 20 de ani.

Jacques, care mi-a mărturisit, mândru și emoționat, că bunicul său matern a lucrat ca fierar la Turnul Eiffel, a fost fierarul sărbătorii, iar Radu a fost olarul. Oamenii veniți la Cubières, din toată regiunea, au fost interesați, au pus întrebări despre meșteșugul fiecăruia și au asistat curioși la munca artizanilor. Unul fasona fierul, altul frământa lutul sau argila, două îndeletniciri străvechi.

Afară, pe câmp, oamenii satului coseau grâul, îl secerau, îl treierau și legau paiele în baloți sau făceau căpițe, iar grâul recoltat era dus pentru a fi măcinat la moara de apă, veche din 1073, dar încă funcțională și frumos renovată, de pe râul Agly, la un kilometru distanță de sat, în care se varsă râul eponim al satului, Cinoble.

Le-am vorbit cavalerilor din târgul medieval din sat despre Iancu de Hunedoara și i-am întrebat dacă știu de ce bat clopotele, în toată Europa, la ora 12:00. Nu știau, așa că le-am spus vechea și frumoasa poveste a vajnicului nostru Iancu, cavaler și apărător al creștinătății.

Seara, am cântat, alături de ei și de prietenii din sat, „Cavaleri ai Mesei Rotunde, să vedem dacă vinu-i bun” – o veche melodie franceză, pe care am învățat-o odinioară, în taberele din liceu, din România.

Convivialitate – acesta este cuvântul care definește atmosfera din sat, a comunității. Oamenii sunt conviviali, se cunosc bine și se ajută unii pe alții. Mulți se întorc, vara, în ultimul weekend al lunii iulie, din toată Franța, în satul lor de baștină, sau cel al strămoșilor lor.

M-am gândit că așa ar fi arătat și satele din România dacă nu ar fi fost devastate de comuniști, mai rău decât de turcii de odinioară. Și poate că, totuși, din cenușa a ceea ce a mai rămas, vom putea să facem și noi, din nou, sărbători frumoase, câmpenești, ale meseriilor de odinioară, ca să ne păstrăm intacte comorile limbii, istoriei, familiilor și tradițiilor strămoșești.

Foto: Comitetul de organizare a sarbatorilor din Cubieres sur Cinoble.