Unul dintre aspectele cele mai recente de pe scena geopoliticii mondiale este strângerea relațiilor ruso-turce după iulie 2016, un eveniment oarecum surprinzător.

Din punct de vedere istoric, între cele două state au fost multe războaie vreme de peste 200 de ani, între domnia lui Petru cel Mare și sfârșitul Primului Război Mondial.

Situația s-a schimbat oarecum după 1918. URSS a încercat și a reușit o apropiere a relațiilor bilaterale, mai ales din cauza faptului că ambele state erau considerate paria pe scena internațională.

Dar, de fapt, Uniunea Sovietică a continuat caracterul duplicitar al politicii externe țariste, căutând cu orice preț ieșirea la mările calde. Lucru pe care liderul turc l-a intuit.

Pe de altă parte, Atatürk, deși a civilizat Turcia cu forța, la fel cum a făcut și Petru cel Mare cu Rusia, nu a comis excesele lui Lenin și Stalin. El a modernizat și europenizat Turcia, pe când bolșevicii au instaurat o dictatură de tip asiatic, similară ocupației mongole din Evul Mediu. Deja în 1938, la moartea lui Mustafa Kemal, relațiile între cele două state se răciseră considerabil.

În perioada Războiului Rece, cele două state au fost rivale în exercitarea influenței în zonă, făcând parte din blocuri militare adverse. Între 1965 și 1979 s-a produs o oarecare apropiere a relațiilor bilaterale, URSS fiind printre puținele state care nu au protestat față de invadarea Ciprului de către armata turcă. Sovieticii au sprijinit activitatea partidelor comuniste și anarhiste, inclusiv a PKK, creat în 1978. Toate acestea, combinate cu instabilitatea vieții politice și cu incompetența clasei politice, au dus la trei lovituri de stat militare, în 1960, în 1971 și în 1980.

După 1991 și destrămarea Uniunii Sovietice, relațiile dintre Rusia și Turcia s-au îmbunătățit considerabil. Amploarea relațiilor bilaterale a avut loc după 2000 (venirea la putere a lui Vladimir Putin) și după 2002 (când Recep Tayyip Erdoğan a devenit prim-ministru).

Turcia a arătat că se depărtează încet de obiectivele aliaților occidentali și NATO în 2003 și 2008, când și-a declarat neutralitatea în cazul invaziei Irakului, respectiv al războiului ruso-georgian.

Turcia a refuzat și în 2014 să se alăture sancțiunilor stabilite împotriva Rusiei după anexarea Crimeii.

Neîncrederea guvernului turc față de Vest a crescut odată cu manifestațiile antiguvernamentale din 2013 și cu amplificarea problemelor cu PKK în 2014.

Relațiile Rusiei cu NATO și UE sunt în prezent la punctul cel mai de jos de la sfârșitul Războiului Rece. Sancțiunile au început să afecteze economia rusă. În aceste condiții, apropierea de Turcia este absolut necesară.

Turcia este poarta Rusiei către Marea Neagră, Marea Mediterană și resursele acestora.

Vladimir Putin este conștient că Turcia are capacități limitate de a schimba raporturile internaționale de putere. Liderul rus exploatează cu abilitate neînțelegerile americano-turce, prevenind astfel alăturarea Turciei la încercuirea Rusiei, alături de România, Ucraina și Bulgaria. Georgia este și ea antirusă din motive ușor de înțeles.

Cel mai important aspect al relațiilor economice ruso-turce este reprezentat de energie. Turcia își importă necesarul de energie din Rusia și Irak, iar rușii au nevoie de teritoriul turc pentru tranzitul gazului și petrolului exportate. Turcii i-au abandonat pe occidentali în favoarea rușilor în construirea de conducte de transport.

În același timp, Turcia dorește construirea de centrale atomice cu tehnologie rusească și armament rusesc.

După iulie 2016, când veniturile din turism au scăzut simțitor, turiștii ruși au devenit cel mai numeros segment pe litoralul turcesc.

Ceea ce îi apropie cel mai mult pe cei doi lideri, Erdoğan și Putin, este stilul despotic și asiatic de conducere, precum și dorința de a reface fostele imperii. Numai că în Turcia merge mai greu cu dictatura, datorită tradițiilor democratice ceva mai solide.

Dar chiar și așa, cei doi lideri se confruntă cu o opoziție internă crescândă, dovada fiind rezultatele din recentele alegeri locale la Istanbul și Moscova.

În viitor, eventuale conflicte pot interveni din cauza Siriei, Iranului și a fostelor republici sovietice din Asia Centrală.

Turciei nu prea îi convine implicarea Rusiei în Siria, fostă provincie otomană. O prezență rusă considerabilă în spațiul sirian ar însemna prinderea Turciei între două focuri.

Iranul este privit și el ca o amenințare, inclusiv din cauza numeroaselor războaie din trecut, iar o apropiere iraniano-rusă nu este văzută prea bine la Ankara.

Cele patru republici din Asia centrală ex-sovietice (Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Kirghizstan), împreună cu Azerbaidjan (tot o fostă republică sovietică), vorbesc limbi turcice și sunt musulmane din punct de vedere religios. Turcia, ca și Rusia, se simte îndreptățită să își exercite hegemonia în acest spațiu.

Putem spune că se repetă oarecum în prezent situația dintre cele două războaie mondiale, când Rusia și Turcia erau state proscrise pentru lumea occidentală.

Probabil, Erdoğan este mai inteligent și mai subtil și practică în ultima vreme un joc dublu, între ruși și americani. Își dă seama, probabil, că înrăutățirea situației economice îi va eroda baza electorală, și așa șubrezită. Nu trebuie să neglijeze nicio reacție din partea armatei (cea mai laică și occidentală parte a societății turce), care pare pusă la colț, dar reacțiile acesteia sunt imprevizibile.

Poate că ar fi bine ca NATO și UE să încerce să desprindă Turcia din mrejele Rusiei, dar este mai greu cu un Rambo la Casa Albă și un Hulk în Downing Street, care nu înțeleg aproape nimic din geopolitică.

Este utilă acum, la sfârșit, enunțarea unor cugetări despre falsa prietenie, ale unor mari intelectuali români.

„Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului și de dușmănia prietenului.” (Nicolae Iorga)

„Un prieten de interes este mai primejdios decât un vrăjmaș.” (Constantin Alexandru Rosetti) ■