Home Life Exit Zbor de noapte

Zbor de noapte

2
Zbor de noapte
Foto: pixabay
13 minute de lectură

Despre prietenie, cărți și cultură pe vreme de criză, izolare și coronavirus

Foto: pixabay

„Le cer iertare copiilor că am dedicat această carte unui om mare. Am o scuză serioasă: acest om mare este cel mai bun prieten pe care îl am pe lume. Mai am o scuză: acest om mare poate să înțeleagă totul, chiar și cărțile pentru copii. Am o a treia scuză: acest om mare locuiește în Franța, unde îi este foame și frig. Are nevoie de consolare. Dacă toate aceste scuze nu sunt suficiente, atunci vreau să dedic această carte copilului care a fost odinioară acest om mare. Toți oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puțini dintre ei își amintesc). Îmi corectez, deci, dedicația: Lui Leon Werth când era un băiețel”.

Așa scria Antoine de Saint-Exupéry în preambulul cărții sale Micul Prinț, una dintre cărțile mele de căpătâi, pe care le-am adus cu mine din România, la moara din Pirineii francezi unde locuiesc de doi ani, împliniți în acest martie de pandemie de coronavirus care a cuprins tot globul.

Sunt în izolare aici, la moară, de 15 zile și urmăresc ce se întâmplă în jurul nostru, în Franța și România mea natală și în lume, pe internet, la radio, televizor, și rar, când apuc să ies să iau hrană, în ziare.

Îmi caut des prietenii, pe WhatsApp, pe Messenger sau prin e-mail, și intru pe Facebook să văd ce mai fac, dacă sunt bine, în siguranță, la noua distanță socială impusă de molima care bântuie pe Pământ. Am nevoie de legăturile mele cu ei, cu lumea, mai ales acum, în timpul acesta extraordinar, în care am senzația că se desface o lume și începe alta.

Îmi pun aceleași întrebări, ca toată lumea: ce va fi, cum va fi, câți vom mai fi după pacostea și izolarea asta, câți vor rezista în și după criza economică ce pândește în spatele acestui virus înspăimântător, care nu are încă antidot.

Am norocul, aici, la moară, să pot ieși în grădină, la soare, și să merg chiar până în spate, departe, unde curge râul Hers, și unde caut lobodă sălbatică sau leurdă – aici numită ail de l’ours (usturoiul ursului), ca să îmi amintesc de „acasă” din România.

Acasă a fost, timp de peste 40 de ani, până acum doi ani, Cartierul Armenesc, inima vechiului București al lui Eminescu, Caragiale sau Eliade. Bucureștiul caselor rămase neatinse de furia devastatoare a lui Ceaușescu.

Bucureștiul lui Ștefan Câlția, care își are atelierul pe Spătarului, la noi în cartier, lângă cea mai veche clădire-monument de arhitectură civilă din oraș – Casa Melik. Și al fiului său Matei, cu Galeria sa Posibilă, pe Popa Petre, în capătul de nord al străzii Armenești.

Bucureștiul Doamnei poeziei române, Ana Blandiana, care își are fundația pe Strada Paleologu, care dă spre Biserica Armenească. Pe Armeneasca mea a locuit, ceva mai la vale, seniorul Alexandru Paleologu, iar aproape de Biserica Armenească, genialul matematician Grigore Moisil, cel care se pleca adânc, scoțându-și pălăria, cu respect, odinioară, demult, în fața mamei mele, tânără, încărcată cu plase cu merinde, aduse de la Piața Latină, din cartier.

Cartierul tinereții mele, unde băteam mingea pe Armenească, în curtea frumoasei biserici, unde era și școala mea primară. Și unde învățătoarea noastră, armeancă, ne punea Mozart la ora de muzică, și ne spunea să nu uităm să ascultăm Mozart când vom fi mari și ne va fi greu.

Mozart pe timpuri grele, de recluziune, confinement, izolare

Foto: pixabay

Ascult Mozart pe YouTube acum, în timp ce scriu de la moara din Pirinei și mă gândesc la prietenii mei din România, de aici din Franța, din Italia și Spania, din Elveția, Olanda, Germania sau Marea Britanie (acum și post-Brexit, ce nebunie mai este și asta!), din America sau din Africa de Sud, iată, atinsă și ea de coronavirus.

Scriu noaptea, când lumea doarme în Europa și când e zi în America. Nu am trecut încă Oceanul, dar am prieteni buni acolo, și vreau să le fie bine și lor, să știu că sunt în siguranță.

Am sunat azi „acasă”, la București, pe WhatsApp, bine că merge internetul. Aici, în Franța, este însă mai lent decât în România-cea-fără-autostrăzi, dar cu viteze amețitoare pe autostrăzile din hiperspațiu.

Îmi caut des prietenii mai ales acum, când suntem toți, pe unde ne aflăm fiecare, în casă, în izolare, recluziune, confinement, cum îi zic francezii și englezii. Adică o limitare a libertății de mișcare. Le spun să păstreze distanța cu ceilalți, dar să fie aproape de departe, așa cum sunt și eu.

Râd și plâng des zilele astea. Mă gândesc des la Nichita Stănescu, poetul râsu-plânsului. În Franța, izolarea acasă și restricțiile de mișcare au fost prelungite până pe 15 aprilie – la trei zile după Paștele catolic și protestant.

Generația mea, care am trăit și în comunism, în România, înțelegem mai bine ce înseamnă aceste noi restricții impuse în lupta guvernelor lumii cu virusul. De aceea poate că ne este mai teamă – am trăit lipsa de libertate de mișcare și de expresie din comunism pe pielea noastră, am trăit în izolare, în interiorul unei Românii cu lipsuri, foame, frică și frig, închisă în lagărul comunist, cu granițe ferecate, ca și acum.

Leon Werth, prietenul lui Saint-Exupéry, era un evreu care s-a refugiat în munții Jura din estul Franței, în 1940, când țara sa a fost cotropită de molima adusă de cizmele armatei naziste a lui Hitler. Atunci, prietenul său Antoine a scris Micul Prinț pentru Leon, care trebuia consolat, căci era singur, îi era foame și frig.

Biograful său scrie despre Leon Werth că era „libertar, antimilitarist, soldat al tranșeelor, înotător, dansator, călător, ciclist, poet și observator, devorator de viață”, familiar al pictorilor Vlaminck, Bonnard și Signac, și desigur, prietenul cel mai bun al lui Saint-Exupéry.

Simt și eu, mai puternic acum, ce a putut simți autorul Micului Prinț pentru prietenul său îndepărtat, izolat. Sentimentul acesta se numește empatie – și este o marfă rară, încă, printre semenii mei, din România sau de aiurea. La fel de necesară nouă, acum, precum au nevoie de măști și de mănuși și de echipament de protecție medicii care luptă în lume, în prima linie, cu virusul ucigaș.

No man is an island

Mă gândesc la John Donne, poetul elisabetan, care scria acum patru secole acel cutremurător sonet, No Man Is An Island, din care s-a inspirat Hemingway, pentru a da titlul cărții sale, Pentru Cine Bat Clopotele.

„Nu te întreba pentru cine bat clopotele, ele bat întotdeauna pentru tine”, scria poetul metafizic englez, în 1624. Versurile sale în proză au ecou în lumea de acum, în care Doamna cu Secera pare să fie foarte ocupată cu omenirea.

Sauve qui peut? Salvarea nu poate fi una individuală, ci doar colectivă. Ne vom salva sufletele și ne vom schimba viețile, ca specie, sau vom pieri. Cel puțin asta este ce simt eu. Acum, în zilele astea de izolare planetară.

Am văzut, înainte să încep să scriu, cum Franța își salvează oamenii atinși de coronavirus, trimițându-i din Alsacia, provincia de est, de graniță, pe unii, puțini la număr, tocmai la Essen, în Germania vecină.

Am făcut și eu un mic gest ieri, am cumpărat 3 cm pe autostrada solidarității cu Suceava, oraș închis – nu, nu este Lombardia României, deși este la nord. Crucea Roșie, filiala Suceava, se mișcă rapid. Ieri se strânseseră 500.000 de euro pe site-ul 1cm.ro, donații de la 10, 20, 30 de euro sau sume mai mari, de la cei mai darnici și cu dare de mână dintre români.

Am comandat online cărți de suflet de la Editura Vremea, a minunatei doamne Silvia Colfescu, care m-a sunat ieri în Franța, de unde scriu acum, să-mi spună că  Poșta Română nu mai trimite colete aici. Deocamdată. Acest „deocamdată” care nu știm cât va dura și care încurcă oamenii și economiile și planează deasupra capetelor noastre, precum o sabie a lui Damocles.

Am tranșat iute dilema – coletul va ajunge la adresa unei prietene bune din București, mare amatoare de lectură, de unde îl voi lua atunci când mă voi întoarce „acasă.”

Comanda asta este o picătură de apă într-un deșert – Vremea, ca și celelalte edituri din România, mai ales cele mici, au fost greu lovite de măsurile de izolare și de restricțiile impuse de lupta contra cronometru cu virusul.

Oamenii citesc tot mai puțin, se plângea mai demult distinsa doamnă Colfescu. În martie care s-a încheiat, editura a vândut cărți doar de 600 de lei, iar de când cu criza economică, librăriile mari nu mai fac plăți. „Deocamdată.”

Mica și minunata echipă de lucrători întru carte de la Vremea a intrat în șomaj tehnic. Pentru a sprijini cum pot și eu, am lansat, la sugestia acestei minunate doamne un SOS pe Facebook, „adoptați o editură”.

Slabă reacția de până acum a celor peste 2.500 de „prieteni” reali, sau virtuali, pe are îi am pe această rețea de socializare. Utilă mie una și acum, pe vremurile astea de mare restriște.   

Chopin în Cartierul Armenesc

Am sunat aseară pe WhatsApp și la vechea și draga mea casă din Cartierul Armenesc. Să aflu vești de la trio-ul de tinere care locuiesc acum acolo. Amalia, scenografă, acum în șomaj tehnic, Maria, designer vestimentar și fotograf, la fel și ea, și Denise, studentă la Arte Plastice. Trei fete cum mi-aș fi dorit să am și eu copii.

Aflasem că Denise, studenta, este acasă la Deva, la părinți, și „face” acolo izolarea. Amalia nu a răspuns și m-am îngrijorat un pic, dar mi-a răspuns Maria și am răsuflat ușurată. Maria m-a liniștit că sunt bine și mi-a spus că ascultă muzică de pian, de la un vecin englez, din blocul de vizavi care cânta, la 8 seara, cum se cântă seara pentru medicii din prima linie, pentru sufletele noastre, în Italia, Franța și Spania.

Nu era Mozart, ci o Nocturnă de Chopin. Am rugat-o să-mi trimită înregistrarea pe WhatsApp și am postat-o cu emoție, dor și speranță în suflet pe Facebook. Nu mică mi-a fost surpriza să primesc apoi un mesaj privat, de la o prietenă, deocamdată virtuală, cu Nocturna lui Chopin interpretată de Arthur Rubinstein și difuzată tot aseară, în Cartierul meu Armenesc, pe Strada Semilunei, la nr. 7, unde a locuit până în 1970 splendida și extraordinara mezzosoprană Viorica Cortez, o fiică celebră a Iașiului devenită cetățean francez în 1975. O lume mică și mare în același timp.

Din apartamentul în care a locuit Viorica Cortez, răsuna până hăt, pe Armenească și Spătarului vecine, în cartier, pianul lui Rubinstein. Acolo se află acum sediul asociației ARCEN; un mic grup de oameni inimoși, conduși de la fel de tânărul Edmund Niculușcă, cel care a „dat” Chopin cu Rubinstein aseară, în cartier.

Auzisem de ARCEN și am căutat repede pagina lor de Facebook. Cel mai recent proiect antropologic al lor, pe vremurile acestea de coronavirus, este un chestionar despre viața în București în anii ’90. Între 1990 și 2000, mai precis. L-am completat și sper să mă contacteze, căci sunt și eu martor și supraviețuitor al acelor ani. Un fel de Lista lui Schindler – revizitată, asta am scris că ar trebui să facă, să strângă mărturii de la oamenii care au trăit în Bucureștiul meu drag, atunci.

Pe vremuri de mineriade, cu hiperinflație și capitalism sălbatic, cu miliardari și milionari de carton. Urmele acelor ani se văd acum. Lipsa investițiilor în educație, cultură și sănătate urlă acum a jale.

Restul sunt mici insule, cum este vechiul București, cu oameni care trăiesc în case cu grădini și în blocuri frumoase din interbelic, dar cu fațadele roase rău de timp, cu suflet, care pun și cântă Chopin, nu manele, pentru a-și salva sufletele și a comunica recunoștința lor pentru curajul celor care sunt în prima linie în lupta crâncenă cu noul coronavirus. ■

2 COMMENTS

  1. În Arhivele CNSAS din pacate s-a descoperit ca Alba ca Zapada era oligofrena gradul 1 de handicap,si era exploatată/abuzată sexual de pitici care erau pedofili;piticul cel mai batrin era tatal celorlalti sase pitici pe care-i facuse cu vrajitoarea acea cu oglinda fermecata ! Ea era fiica unei printese nordice,in basmele lui Anderson,era bălăioară nu bruneta,si mama ei a adus cei mai buni profesori dar nu au reusit s-o invete sa scrie si sa citeasca fiind oligofrena,si de rusine mama ei o tinea ascunsa,inchisa intr-o camera incuiata si de aceia avea tenul alb,nebronzata.Mihnit tatal ei a plecat intr-o cruciada si nu s-a mai intors,si mama ei a hotarit sa se recasatoreasca,si fiindu-i rusine cu fiica ei oligofrena si avind suflet da mama sovietica,,a alungat-o de acasa,si trecind printr-o padure a nimerit intr-o casa a unor pitici uriti in draci dar binevoitori,care cunoscind-o si incintati de frumusetea ei si de asa chilipir,au luat-o si au ingrijit-o dar au exploatat-o sexual;chiar a izbucnit o cearta cu bataie intre ei care sa fie primul,si piticul cel mai in virsta care era tatal celorlalti pitici facuti cu vrajitoarea aceia cu oglinda fermecata,a fost primul care a dezvirginat-o,apoi ca sa nu fie scandalul cu pericol sa se omoare intre ei,s-au hotarit sa fie a tuturor,dar piticul cel mic gelos ca n-a fost el primul,a pirit pe tac-su la ma-sa care oricum aflase din oglinda fermecata de orgiile facute de sot si de cei sase fii ai sai,cu o copilita,si a pus la cale ori s-o marite cu un nepot al sau,Fat Frumos dar prost ca o cisma,si cam betiv,care n-ar fi putut s-o scoata din sula piticilor intaritati,ori s-o asasineze cu un mar otravit ceia ce a si facut,dar norocul a fost ca nepotul Fat Frumos beat a scapat-o din mina si i-a sarit marul din git. Alba-ca-Zapada era verisoara cu Scufita Rosie,care ajungind la casa bunicii si gasind usa incuiata s-a uitat pe geam si a vazut-o pe bunica cu Lupul in pat,dar nu era un lup propriu-zis ci asa se numea amantul bunicii,bunica fiind tinara fata de sotul sau legitim Vinatorul cu care era in divort,si ingrozita ca a fost descoperita de nepoata cu Lupul in par,s-a dus repede in pod unde erau multe piei de animalele vinate de Vinator,si l-a imbracat pe amant cu o piele de lup deghizindu-l in lup s-a o pacaleasca pe nepoata sa nu spuna bunicului ce a vazut pe geam Este vorba de acelas Lupu care vizita Capra cu trei iezi,care asa se numea Capra si nu o capra propriu-zisa,si aceasta era indragostita de Lup,ca era viril si potent si chiar i-a facut propuneri indecente,dar Lupul a respins-o politicos,fiindca ea,Capra era batrina fata de bunica Scufitei,dar el venea acolo fiindca era pedofil si urmarea iezii,asa ca intr-un moment favorabil si prin viclenie,in lipsa ei,a patruns in casa si a violat iezii care erau virgini si si-a sters labele murdare de singe de pereti,insa fiind prost ca o cisma,Lupul nu s-a priceput sa faca perchezitie cum trebuie ori sa faca ancheta dura cu ceilalti iezi,si nu a reusit sa gaseasca cel de al treilea ied ascund in soba care printr-o crapatura a vazut ingrozit violul,dar era paralizat de frica si n-a putut sa zbiere.S-a hotarit sa se spuna copiilor ca lupul a mincat iezii nu ca i-a violat,ca sa nu afle fapte indecente din aceasta poveste adevarata.Soţia piticului Statu Palmă Barbă Cot,baba vrăjitoare cu oglinda fermecată,văzînd că Albă ca Zăpada este abuzată de Stau Palmă dar şi de fiii ei piticii,geloasă fiind,dar şi de minciunile pe care i le spunea oglinda fermecată,a hotărît căsătoria Albei ca Zăpada-deşi era minoră- cu nepotul babei, Făt Frumos dar prost,ameninţîndu-i pe soţ şi pe fiii ei cei şase pitici că-i lasă impotenti prin vrăji dacă se mai leagă de Albă ca Zăpada.De curînd însă Făt Frumos a murit de ciroză alcoolică,aşa că baba speriata că ai ei vor relua relaţiile amoroase cu minora,a hotărît şi a dus-o la un Orfelinat de pe lingă curtea regelui care a primit-o fiindcă regele şi-a amintit că tatăl Albei ca Zăpada care era prinţ l-a slujit şi pe rege.Aici la Orfelinat, profesorii au încercat şi ei s-o învete să scrie şi să citească dar fără succes,apoi a fost dată la bucătăria palatului să înveţe să gătească dar tot fără succes,fiindcă Albă ca Zăpada nu a reuşit nici măcar să înveţe să faca ceai,sau ouă în tigaie,sau mămăligă cu lapte,dar au constatat miraţi şi uluiţi că deşi fată fiind,a arătat că ştie să mînuiască armele cu o măiestrie nemaipomenită,reuşind să învingă ostaşii de frunte ai regelui,şi regele a pus-o să-i pregătească militar oştenii,şi au tras concluzia că însuşirea aceasta,talentul pentru mînuirea armelor l-a moştenit de la tatăl ei care mîhnit că are o fată oligofrenă a plecat într-o Cruciadă şi nu s-a mai intors,apoi mama ei ruşinată cu aşa fiică,vrînd să se recăsătorească şi avînd suflet de mamă sovietică, a alungat-o de acasă ajungînd la casa piticilor pedofili.Verişoara ei Scufiţa Roşie însă a devenit o curviştină frumoasă,la fel cum a fost bunica ei,şi a înşelat şi pe ursul din pădure,şi pe vulpe pe care i-a lăsat fără proviziile de iarnă,ursul fiind păcălit şi de vulpe luîndu-i peştele,dar şi fructele pe care ursul le strînsese,iar Scufiţa Roşi ştia să joace cărţi excelent de la partenerii amoroşi cu care ieşa la produs,aşa ca ursul si vulpea au pierdut la poker tot ce strînseseră,apoi Scufiţa Roşie a convins bunica să-i treacă şi casa prin Notariat. apoi s-a gîndit să-şi ducă bunica la un Azil de pe lîngă o mănăstire,dar Vînătorul care era bunicul ei şi în divorţ cu bunica infidelă, nu a fost de acord,iar Scufiţa Roşie n-a îndrăznit s-o evacueze fiindcă se temea de bunic care era şi spion al Ohranei ţarişte(serviciul de contrainformaţii) din Rusia.Capra cu trei iezi a murit de bătrîneţe după violarea şi asasinarea iezilor de către Lupu,(asa se chema amantul bunicii care era tînără). şi pe care Scufiţa il vazuse cu bunica in pat, si aceasta ca sa ascundă ce a vazut Scufiţa. l-a deghizat pe amant imbrăcîndu-l într-o piele de lup pe care o avea în pod,ca să nu afle soţul ei legitim Vînătorul cu care era în divorţ. Această poveste nu trebuie să fie citită sau auzită de copiii născuți și crescuți la oraș și care nu s-au uitat niciodată pe gaura cheii sau care n-au stat ascunși sub pat,și care n-au auzit niciodată poveștile bunicilor cînd se îmbătau ! În Arhivele CNSAS despre povestea Scufiţa Roşie s-a descoperit că de fapt Lupu nu era un lup propriu-zis ci aşa se numea amantul bunicii.Cînd Scufiţa Roşie a venit prin pădure şi a ajuns la bunica,a vrut să intre în casă dar uşa era încuiată şi cînd a bătut la uşe bunica nu răspundea.Atunci Scufiţa Roşie s-a uitat pe geam pe unde nu era perdeaua trasă bine şi a văzut-o pe bunică cu amantul Lupul în pat.Speriată bunica că nepoata sa a văzut-o cu Lupul în pat,i-a venit o ideie,s-a suit repede în pod fiindcă acolo avea mai multe piei de la animalele vînate de Vînătoru care era soţul legitim al bunicii cu care bunica era în divorţ.A luat o piele de lup şi l-a deghizat pe amantul Lupu într-o piele de lup ca s-o păcălească pe Scufiţa Roşie să creadă că ce a văzut a fost un lup şi să nu-i spună bunicului Vînătoru altceva, ca să nu afle că bunica are un amant care se numea Lupu dar nu era un lup propri-zis ci bunica l-a deghizat pe amant în lup,şi aşa bunica a păcălit-o pe nepoata Scufiţa Roşie, şi Vînătorul n-a aflat de secretul că bunica are un amant cu numele Lupu.În această poveste,scriitorul s-a hotărît să ascundă acest secret şi copiii să nu afle adevărul care a fost ascuns din această poveste şi pe care l-am aflat eu. Mihai Ivănescu.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here