Sunt momente în care oamenii tind să considere că anumite lucruri fireşti ar fi senzaţionale. Surpriza unora vine din evaluări greşite, de unde iluzia că au survenit nemaipomenite cestiuni imprevizibile. Dacă ar fi fost mai atenţi, ar fi observat premizele care n-aveau cum să conducă la alte rezultate. În şi mai multe cazuri reacţiile sunt motivate psihologic: consecinţele cursului logic al evenimentelor se dovedesc atât de spectaculoase, încât nu se poate ca ele să fi urmat un drum lin, aşa-zicând „banal”. Trebuie să se fi produs „miracole”, „cataclisme”, mari răsturnări de situaţii.
Aşa şi-n memorabilele zile de 26 şi 27 mai 2019, când – de fapt – ce trebuia să se-ntâmple pe scena politică românească s-a-ntâmplat.
Mai întâi duminică 26, la prima ocazie, la primul scrutin organizat după alegerile parlamentare din decembrie 2016 şi după peste doi ani de guvernare dezastruoasă, nedemocratică a coaliţiei PSD-ALDE-UDMR-şi-restul-minorităţilor-etnice (cu excepţia celei germane), electoratul şi-a tradus protestul în voturi pentru partidele din opoziţie. Revolta faţă de guvernanţi se extinsese continuu, până la solidarizări impresionante, de la demne repudieri indignate la vitriolante persiflări colective. Sondajele indicau prăbuşirea susţinerii de care PSD s-a bucurat la finele lui 2016. E-adevărat, sociologii şi alţi comentatori considerau că participarea la scrutinul de acum va fi slabă, ceea ce ar fi avantajat partidele majorităţii parlamentare, votate de electorate mai disciplinate. Am explicat în repetate rânduri – şi au mai existat voci consonante – cum că sunt întrunite aceleaşi condiţii care-au mai condus în ultimii ani la mobilizări ieşite din comun, precum cele de la referendumul din vara lui 2012 ori de la turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, în decembrie 2014. Am şi estimat procentul de participare: era previzibil că o majoritate similară va veni la europarlamentare, în jur de 60%, şi că absenţa din ţară a câtorva milioane de alegători risipiţi în arii geografice întinse, cu posibilităţi limitate de deplasare la secţiile electorale din capitale, avea să coboare rata de participare către 50% sau un pic mai jos. Realitatea a validat estimarea: peste 49%.
La fel a doua zi, când era programată pronunţarea sentinţei în apelul procesului în care liderul PSD Liviu Dragnea fusese condamnat la închisoare cu executare. Completul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se afla „în pronunţare”, deci fără motive de a mai acorda amânări: audierile se încheiaseră, pledoariile finale fusese rostite, faptele se ştiau, fuseseră recunoscute de către împricinate şi toate mărturiile îl indicau pe Dragnea ca şef autoritar al Teleormanului la vremea respectivă, responsabil pentru fraudă. Speţă clară – verdicte previzibile, care au şi sosit luni 27 mai, la orele prânzului.
Consecinţele celor două evenimente au fost şi sunt – da! – formidabile. Votul popular a arătat că PSD nu mai are legitimitate pentru a guverna. ALDE, partenerul de coaliţie, n-a atins pragul de 5%. În conjunctura general-europeană, cu îngrijorări şi probleme interne peste tot, şi cu atât mai mult la noi, în datele teribilei confruntări locale pentru şi contra statului de drept, alegerile pentru Strasbourg se încărcaseră de semnificaţia suplimentară – şi prioritară – a unor plebiscitări ale democraţiei. Teste trecute pe Continent, forţele declarat-antieuropene nereuşind să obţină sprijin majoritar (cu cazul special al Marii Britanii, blocate în tema „Brexit”-ului – de discutat separat). La noi – succes eclatant al formaţiunilor politice care au apărat moralitatea publică, semnificativă fiind şi larga susţinere a referendumului pentru justiţie. Ar fi fost destul pentru demisia cabinetului, pentru formarea unei noi majorităţi parlamentare şi pentru preluarea guvernării de către partidele care s-au opus coaliţiei dominate de PSD-ALDE.
Pe de altă parte, ar fi fost greu de imaginat că Liviu Dragnea şi echipa lui de propagandişti vor abandona de bună-voie poziţiile. Erau – mai degrabă – de aşteptat noi acuzaţii la adresa Occidentului, a „Europei”, a „multinaţionalelor” care ar fi „manipulat” votul ş.a.m.d. Însă a doua zi a venit sentinţa care l-a scos din joc pe Dragnea, trimis la închisoare. PSD-ul s-a arătat brusc confuz, dezarticulat, în degringoladă. Fără lideri alternativi, partidul s-a agăţat instinctiv de putere, îmbrăţişând discursul „continuităţii”. Cei mai fideli „locotenenţi” ai lui Dragnea au fost îndepărtaţi şi au început să revină la vârf contestatarii săi din interior, de fapt complici la ororile antidemocratice comise de PSD şi de coaliţie, doar interesele personale şi de grup despărţindu-i. Un partid incapabil să înţeleagă ce i se-ntâmplă, ce „cutremur” – da! – electoral l-a lovit şi ce „tsunami” s-a abătut, suplimentar, asupra sa odată cu arestarea „liderului maxim”.
Confuzie şi la ALDE. Timp de câteva zile după alegerile din 26 mai, conducerea a „dispărut” din spaţiul public. Ce să mai declare după ce a primit din partea electoratului verdictul ieşirii din politică?!
La rândul său, partidele de opoziţie şi-au savurat triumful, în primul rând PNL şi USR-PLUS, secondate de PMP şi Pro România. N-a mai depăşit pragul de 5% la europarlamentare decât UDMR. Liberalii şi Alianţa 2020 şi-au afirmat dorinţa de a prelua puterea executivă, în conformitate cu mesajul transmis de societate, cerând chiar alegeri anticipate. Fără un nou scrutin, o altă majoritate trebuie constituită cu parlamentari aleşi în decembrie 2016, între timp producându-se oarecari „mişcări de trupe”, altele fiind previzibile. Pro România îşi declarase de-acum câteva săptămâni disponibilitatea pentru o guvernare „de uniune naţională”, fără PSD-ALDE. Se fac calcule, se negociază, sunt schiţate scenarii de lucru.
Vor urma zile, poate săptămâni de asimilare a şocurilor din 26-27 mai. Scena politică se reaşează. Electoratul a transmis un puternic mesaj imperativ de relansare, de refondare a sistemului nostru democratic…
