Tezaurul României de la Moscova: există cazuri similare în istorie?

73
15 minute de lectură

Depozitarea aurului unei țări într-o altă țară, așa cum s-a întâmplat cu tezaurul României, trimis la Moscova în anii Primului Război Mondial, nu este o situație unică, mai ales în vremuri de război.

Unicitatea pentru istorie a tezaurului românesc trimis la Moscova constă însă în faptul că acesta „rămâne singurul caz în care o rezervă de aur monetar este încredinţată cu documente valide din punct de vedere internaţional (cum se spune de obicei, cu „acte în regulă”) şi cu toate garanţiile depozitarului că va fi returnată oricând la cererea proprietarului, pentru ca, ulterior, aceste obligaţii asumate conform tuturor normelor şi cutumelor internaţionale, să nu mai fie respectate”, se arată în discursul guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, ținut în cea de-a doua zi a lucrărilor celei de-a XXVII-a ediţii a Simpozionului de istorie şi civilizaţie „Cristian Popişteanu”. Iar istoriile altor tezaure, prezentate în cuprinsul discursului guvernatorului BNR, istorii pe care le vom reda și noi mai jos, integral, sunt revelatoare în acest sens.

Aurul Imperiului ţarist

În 1915, rezerva de aur a Rusiei, de la Petrograd, a fost evacuată la Kazan, de teamă că oraşul ar fi putut fi ocupat de trupele Puterilor Centrale. Acolo a ajuns şi aurul păstrat în sucursalele băncii centrale a Rusiei din Moscova, Samara şi Tambov.

În vara lui 1918, mai mult de jumătate din rezerva de aur a Rusiei era în subsolurile Băncii de Stat din Kazan. Bolşevicii au reuşit să mute în zonele controlate de ei mai puţin de 2% din această rezervă, înainte de cucerirea oraşului de către „albi”.

La începutul lunii august 1918, oraşul Kazan a fost ocupat de unităţi ale Legiunii Cehoslovace, constituită din foştii prizonieri de origine cehă (dar și slovacă și română, n. red.) din armata austro-ungară şi din unităţi ale „albilor“. Aurul a fost dus la Omsk şi apoi a ajuns să fie cunoscut drept „aurul lui Kolceak“, unul dintre ofițerii ruși de rang înalt care luptau contra puterii bolşevice. Valoarea lui a fost evaluată la circa 630 de milioane de ruble.

După înfrângerea lui Kolceak (amiral și explorator rus, care se trage dintr-o familie cu origini românești, învins tot de un rus cu origini românești, Mihai Frunze, n.red.), cea mai mare parte a rezervei de aur, în valoare de circa 400 de milioane de ruble, a ajuns în mâinile bolşevicilor, fiind dus înapoi la Kazan. Soarta restului rezervei, în valoare de peste 230 de milioane de ruble, a rămas neclară. S-a afirmat fie că l-au furat cehoslovacii, fie japonezii care luptau contra trupelor bolşevice în Extremul Orient.

Pe acest subiect s-au scris romane şi s-au turnat filme. Unele informaţii indică faptul că aurul ar fi fost folosit pentru a garanta unele împrumuturi făcute de emigranţii alb-gardişti. Dar atunci când sovieticii au ocupat Praga, în 1945, şi au avut acces la documente ale emigraţiei ruse, nu au descoperit nimic concret.

Un cercetător rus, Oleg Budnitskii, a publicat în 2008, la Moscova, rezultatele cercetărilor sale în arhive occidentale. El preciza că soarta acestui aur este greu de reconstituit şi pentru că aceia care au operat cu el nu au fost foarte dornici să lase evidenţe clare asupra operaţiunilor efectuate. Potrivit lui Budnitskii, emigraţia albă ar fi scos din Rusia o cantitate echivalentă cu 195 de milioane de ruble, din aurul în valoare de peste 230 de milioane de ruble. Cea mai mare parte a aurului scos din Rusia de emigraţia albă ar fi fost depusă în bănci japoneze, britanice şi americane. Restul se pare că a fost folosit ca garanţie pentru împrumuturi. Tot din acest aur, s-ar fi garantat un credit pentru cumpărarea de armament din SUA. În final, o parte a aurului ar fi fost vândută pentru a acoperi împrumuturile.

Ultima tranzacţie cunoscută datează din primăvara anului 1921, când se pare că ceea ce mai rămăsese din aurul luat de emigraţia albă a fost vândut către o bancă japoneză, pentru 500.000 de dolari. Banii erau destinaţi unui guvern care ar fi putut să vină la putere în Rusia după căderea bolşevicilor. Ca să ferească aceşti bani de creditorii care vânau orice sumă, au fost investiţi în acţiuni emise de o bancă engleză cu capital rusesc, capital provenit de la antreprenori ruşi, ajunşi în emigraţie după 1917.

Diplomaţii ruşi, care au format Consiliul foştilor ambasadori ai Rusiei ţariste de la Paris, s-au ocupat de administrarea a ceea ce rămăsese din „aurul lui Kolceak“. Resursele s-au diminuat treptat, dar au ajuns până în anii ’50. Oleg Budnitskii le-a putut trasa urmele până la moartea ultimului membru al Consiliului, Maklakov, în 1957. Cartea sa „demontează“ în bună măsură speculaţiile privind furtul aurului rusesc de către japonezi sau cehoslovaci, la finele Primului Război Mondial şi în vremea războiului civil ce i-a urmat.

Aurul belgian

Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, rezerva de aur a Belgiei era de aproximativ 600 de tone de aur. Chiar înainte de declanşarea luptelor, o treime a fost depozitată la Londra, altă treime, trimisă în Statele Unite şi Canada. La începutul anului 1940, 198 de tone de aur au fost trimise în sudul Franţei. În momentul invadării Belgiei, doar o mică parte din aur se mai găsea în subsolul Băncii Belgiei. Aurul trimis în Franţa a fost evacuat împreună cu cel polonez, spre acelaşi loc, fortul Kayes, din Dakar (Senegal).

După capitularea Franţei, germanii au impus noului guvern să le predea aurul belgian. Operaţiunea a durat până în mai 1942, când au ajuns la Marsilia ultimele lăzi. De acolo, a fost mutat la Banca Reichului. Din dispoziţia lui Göring, a fost topit şi marcat din nou cu anii 1936 şi 1937, pentru a i se pierde urma. După război, Banca Franţei şi Banca Belgiei au ajuns la un acord şi francezii au plătit o compensaţie integrală.

Ulterior, s-a constituit o rezervă atât din aurul descoperit de trupele americane în 1945, într-o mină de sare din Germania (inclusiv documente din care rezulta ce s-a întâmplat cu aurul belgian), cât şi din aurul furat de nazişti şi ajuns în bănci elveţiene.

Comisia Tripartită a Aurului – constituită la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial pentru returnarea aurului monetar şi alcătuită din reprezentanţi ai SUA, ai Marii Britanii şi ai Franţei – urma să gestioneze repartizarea acestui aur celor care emiteau pretenţii. Banca Belgiei a înaintat o cerere în numele Băncii Franţei şi, în final, aceasta a recuperat 130 de tone de aur, adică două treimi din compensaţia plătită Băncii Belgiei.

Aurul norvegian

În 1940, rezerva de aur a Norvegiei era de 50 de tone. Autorităţile au luat din vreme măsuri pentru a-l putea evacua cât mai repede, ambalându-l în lăzi şi butoaie ce puteau fi mânuite uşor. La primele ore ale zilei de 9 aprilie 1941, când s-a aflat vestea că nave germane se apropiau de Oslo, aurul a fost expediat la Lillehammer. Încercarea paraşutiştilor germani de a ataca Lillehammer, unde se refugiase şi familia regală, s-a lovit de rezistenţa dârză a norvegienilor, care a permis evacuarea aurului mai departe, cu un tren, către o localitate de pe coasta Mării Nordului, unde debarcaseră deja trupe britanice.

Britanicii au acceptat să ajute la evacuarea aurului, care urma să fie încărcat pe trei nave de război. Prima, crucişătorul „Galatea“, a reuşit să plece înainte de sosirea germanilor. Restul aurului a fost transportat în alt port. O altă cantitate a fost încărcată la bordul crucişătorului „Glasgow“, dar căpitanul acestuia a decis să plece înainte ca întreaga cantitate să fie urcată la bord. Ce a rămas a pornit mai departe cu un vas de coastă, urmând ca în portul Tromsö să fie urcată la bordul lui „Glasgow“.

Nava costieră a fost atacată de aviaţia germană şi obligată să eşueze. Aurul a fost transferat la bordul a cinci vase de pescuit. După mai multe aventuri, a ajuns la bordul crucişătorului „Enterprise“ şi apoi în Marea Britanie.

S-au pierdut pe drum doar 297 de monede (adică, mai puţin de 10 kg), din cele 50 de tone de aur. Ulterior, aurul a fost plasat în Statele Unite şi din el s-au finanţat cheltuielile guvernului norvegian în exil. După război, rezerva de aur rămasă a fost repatriată treptat, ultimele 10 tone reîntorcându-se în Norvegia în 1987.

Aurul olandez

La izbucnirea războiului, rezerva de aur a Olandei se găsea împărţită, la Amsterdam şi la Rotterdam. Cantitatea de aur din Amsterdam a fost evacuată în Anglia fără probleme. La Rotterdam, comandoul englez a reuşit să preia aurul când germanii ajunseseră la 200 de metri de locul unde fusese depozitat. Problema a fost că nava pe care a fost încărcat aurul a sărit în aer şi s-a scufundat. În 1942, nemţii au descoperit locul unde se găsea şi au recuperat o parte din metalul prețios. Altă parte a fost recuperată de scafandri olandezi, după război.

Aurul balticilor

Ţările baltice au păstrat rezerva de aur în Marea Britanie. În iulie 1940, după ocuparea acestora de către URSS, Marea Britanie a blocat aurul. În ianuarie 1968, s-a încheiat un acord între Marea Britanie şi URSS, prin care sovieticii renunţau la aurul balticilor, iar englezii, la pretenţiile legate de naţionalizarea bunurilor cetăţenilor britanici din Rusia sovietică.

În 1992 şi 1993, Marea Britanie a acordat țărilor baltice compensaţii în valoare de 90 de milioane de lire sterline, în contul aurului pierdut.

Aurul Cehoslovaciei

După ocuparea Cehoslovaciei, germanii i-au obligat pe funcţionarii Băncii Centrale să emită două ordine de transfer. Unul era către Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) şi cerea transferul a 21 de tone de aur din contul Cehoslovaciei la BRI (aur care era păstrat la Banca Angliei) către contul Reichului de la BRI. Al doilea cerea transferul a 27 de tone de aur, deţinut de Banca Cehoslovaciei la Banca Angliei, către contul BRI aflat la Banca Angliei.

Primul ordin a fost pus în practică, însă cel de-al doilea nu, căci guvernul britanic blocase depozitele Cehoslovaciei după ocuparea acestei țări de către Germania. Primul ordin a fost executat considerându-se că era o tranzacţie în interiorul BRI.

După război, Cehoslovacia a cerut restituirea acestui aur. A primit doar şase tone, restul aurului fiind blocat de Londra şi Washington, motivându-se că Cehoslovacia nu rezolvase pretenţiile cetăţenilor britanici şi americani ale căror proprietăţi fuseseră confiscate de către regimul comunist. Au urmat ani lungi de negocieri, problema fiind rezolvată abia în 1981, când Cehoslovacia a achitat despăgubirile cerute şi a primit la schimb aurul rămas.

Aurul albanez

Începând cu anul 1925, Albania a păstrat un stoc de aur monetar la Roma. În 1943, după ce Italia a încheiat armistiţiul cu Aliaţii, germanii au capturat acest stoc de aur. Comisia Tripartită constituită pentru returnarea aurului monetar a decis după război să blocheze restituirea stocului de aur către Albania, stoc evaluat la 6,5 milioane de lire sterline, în baza obiecţiilor formulate de către două state membre: SUA şi Marea Britanie.

Americanii s-au opus pentru că Albania nu accepta să plătească despăgubiri pentru bunurile cetăţenilor americani confiscate de către regimul comunist. Marea Britanie acuza Albania că era vinovată de scufundarea, în octombrie 1946, a două nave britanice care loviseră mine în largul coastelor albaneze, incident care dusese la moartea a 44 de marinari englezi. După căderea regimului comunist din Albania, diferendul a fost rezolvat în 1996.

Aurul polonez

Regretatul istoric polonez Wojciech Rojek, de la Universitatea Jagellonă din Cracovia, autor al unei monografii despre soarta aurului polonez în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, a prezentat pe larg odiseea tezaurului băncii centrale a Poloniei. La izbucnirea războiului, în mare grabă, rezerva de aur a Bank Polski, răspândită în mai multe locuri, a fost strânsă şi îndreptată către România. În ciuda presiunilor Germaniei, guvernul român a permis evacuarea celei mai mari părţi a acestei rezerve: un tren a preluat-o de la graniţa de nord româno-poloneză şi a transportat-o la Constanţa, unde a fost încărcată pe un vas care a pornit spre Turcia. A călătorit mai departe cu trenul, până în Liban, unde a fost încărcată pe crucişătorul francez „Emile Bertin“ şi pe alte două contratorpiloare. Cu mult noroc, toate cele trei nave au ajuns în portul francez Toulon, iar de acolo, la agenţia din Nevers a Băncii Franţei.

Înaintarea rapidă a trupelor germane pe teritoriul Franţei a impus o nouă evacuare. La 18 iunie, cu o altă navă, aurul polonez a fost transportat în Africa, la Dakar, de unde a ajuns în fortul Kayes. Cum acesta se afla sub autoritatea guvernului de la Vichy, iar polonezii din exil erau aliaţii Londrei, sub presiunile Germaniei, polonezilor li s-a interzis accesul la acest aur. În plus, guvernul de la Vichy, „descoperind“ că datoria Poloniei faţă de Franţa (este vorba de împrumuturile acordate anterior) era mai mare decât valoarea aurului, le-a refuzat cererile. Polonezii au dat în judecată guvernul de la Vichy la Curtea Federală din New York, care a dat o sentinţă prin care aurul Franţei aflat în depozit în SUA era pus sub sechestru.

După debarcarea Aliaţilor în Africa, aurul polonez a fost recuperat şi a plecat către Marea Britanie, Canada şi SUA. La sfârşitul războiului, deşi în Polonia se instaurase un guvern comunist, după negocieri care au durat câţiva ani (britanicii, de exemplu, cereau plata cheltuielilor făcute de ei pentru înzestrarea unităţilor militare poloneze), aurul polonez s-a întors acasă.

Tot în 1947, s-au întors de la Bucureşti cele trei tone de aur rămase în subsolurile Băncii Naţionale a României, deoarece au ajuns în România mai târziu, odată cu exilul polonez, şi nu au mai fost scoase din ţară din cauza presiunilor formidabile exercitate de Germania. Acest aur, împreună cu Tezaurul BNR, a fost adăpostit la Tismana, din 1944 până la începutul lui 1947. Trebuie să precizăm că Banca Naţională a României nu a cerut nicio sumă de bani pentru păstrarea acestui aur atâţia ani.

Aurul spaniol

Un caz aparte îl reprezintă aurul spaniol. În 1936, în timpul războiului civil, fără să aibă acordul Parlamentului, ministrul spaniol de finanţe a hotărât trimiterea rezervei de aur a ţării la Moscova.

Operaţiunea a fost supervizată de generalul KGB Orlov. Acesta a arătat în cartea sa de memorii că la numărarea lăzilor, în momentul îmbarcării pentru a fi transportate în URSS, s-a consemnat în procesul-verbal un număr de 7.800 de lăzi, când în realitate erau 7.900. Oricum, Stalin ordonase să nu se elibereze niciun fel de document privind preluarea tezaurului. Aurul a fost considerat plată pentru ajutorul internaţionalist acordat guvernului republican de stânga în lupta cu trupele lui Franco. Astăzi, Spania nu mai emite niciun fel de pretenţii asupra aurului respectiv.

„Prezentarea istoriilor anterioare ne arată că în toate aceste cazuri, mai puţin în cazul aurului spaniol, a fost vorba de rezerve de aur capturate sau evacuate în vreme de război. Oricâte diferende ar fi existat între deţinătorul aurului la un moment dat şi cel căruia îi aparţinea de drept, ele au fost rezolvate prin negocieri şi măcar printr-o despăgubire”, mai arată guvernatorul BNR în discursul său.

Istoriile de mai sus mai arată ceva, am spune noi: atunci când aurul a fost depozitat la Londra, el a fost returnat sau țara respectivă a primit compensații raportate la valoarea stocului depozitat.

Ce a ajuns însă la Moscova acolo a rămas…

Fără compensații sau despăgubiri.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele