Ediția tipărită | Europa

13 septembrie 2018

Obiceiul ca președintele Comisiei Europene să țină un discurs anual, în stil american, despre „starea Uniunii”, în fața Parlamentului European, datează din 2010. A devenit un barometru pentru instituțiile de la Bruxelles și, într-o anume măsură, pentru continent. În 2016, Jean-Claude Juncker era posomorât, vorbind în urma votului Marii Britanii de a părăsi UE. Anul trecut, a fost voios, declarând că „vântul bate din nou în pânzele Europei”, după revirimentul economic și alegerea lui Emmanuel Macron, un proeuropean viguros, în funcția de președinte al Franței. Pe 12 septembrie, el a rostit ultimul său discurs despre starea Uniunii, înainte de alegerile pentru Parlamentul European și de numirea unei noi Comisii, la anul. Care au fost augurii?

O parte din optimism a rămas. Juncker a subliniat că Grecia a ieșit din programul său de salvare economică și că numărul imigranților care încearcă să traverseze Mediterana a scăzut. A salutat 21 de trimestre de creștere economică, un nou acord de „tarife zero” cu Donald Trump, unitatea privind Brexitul și acordul de parteneriat aproape încheiat între UE și Japonia. Sub deviza „îndeplinirii promisiunilor noastre”, s-a angajat să sporească legitimitatea populară a UE prin acțiunile împotriva plasticului de unică folosință și să redea puterea statelor membre în privința schimbării ceasului la ora de vară și de iarnă. Ca să adoptăm metafora nautică de anul trecut, a fost vorba de o carenă europeană, consolidată împotriva loviturilor valurilor.

Și totuși, discursul Președintelui a fost în realitate despre norii de furtună de la orizont. Europa are acum nevoie de Weltpolitikfähigkeit, „capacitatea de a face politică mondială”, a insistat Juncker. Asta ar trebui să îmbrace mai multe forme: sporirea cheltuielilor pentru apărare, un nou parteneriat cu Africa, extinderea utilizării euro ca alternativă internațională la dolar și trecerea la votul printr-o majoritate calificată asupra anumitor subiecte de politică externă (opoziția față de abuzurile drepturilor omului în China, de pildă). Mai aproape de casă, ar trebui măsuri pentru întărirea stabilității euro, acțiuni pentru a scoate mai repede conținutul terorist de pe internet și o creștere substanțială a personalului și a puterilor minusculelor gărzi de frontieră și de coastă ale UE. Cu alte cuvinte: prevenirea crizelor și măsuri de atenuare pentru o Europă a cărei vecinătate este din ce în ce mai turbulentă și al cărui protector și bastion, America, e dat dispărut. În 1913, era „soare, optimism și pace”, a remarcat președintele CE într-una dintre frazele sale mai reușite.

Date fiind aceste valuri uriașe, e îndoielnic că peticele puse pe barca lui Juncker vor rezista. Noțiunea de UE ca „jucător global” pare rizibilă, într-o perioadă când Beijingul, de pildă, de-abia dă atenție Bruxelles-ului (și viceversa, mormăie unii). Următorul declin economic nu este decât o chestiune de timp, iar încercarea lui Macron de a reforma euro, cât strălucește soarele, s-a dizolvat în mare parte, la contactul cu împotrivirea Germaniei. Uniunea bancară deplină rămâne o perspectivă îndepărtată. Între timp, criza migrației e departe de a fi fost rezolvată: 400 de azilanți intră zilnic în Germania, o proporție mai mare a celor care riscă traversarea Mediteranei mor, iar navele de salvare sunt respinse una după alta din porturi. Următorul val numeric mare ține de „când”, nu de „dacă”.

O mare parte dintre acestea țin de politică. Perspectivele și tradițiile diferite ale statelor UE fac ca o politică externă cu adevărat comună să fie dificilă. Circumstanțele interne ale Angelei Merkel o împiedică să sprijine planurile lui Macron de a pune la punct euro. Politici ale migrației care au logică și care se bucură de sprijin diplomatic la modul abstract – o forță de frontiere centralizată, preverificarea la „platformele de debarcare” în terțe țări din afara UE, centre de procesare în interiorul Europei și cote naționale pentru admiterea de azilanți legitimi – toate acestea se izbesc de împotriviri pe plan național. Statele membre mediteraneene nu vor să delege controlul frontierelor către Bruxelles, țările din nordul Africii nu au voința sau capacitatea de a gestiona în mod uman platformele și, de fapt, puține state UE ar accepta centrele de procesare sau cotele.

Așa cum a sugerat Juncker în perorația melancolică a discursului său, politica poate chiar să devină încă și mai dificilă: „Aș vrea să respingem naționalismul nesănătos și să îmbrățișăm patriotismul luminat”, a îndemnat el, într-o referire la modificările din politica națională despre care unii se tem că vor marca următorul Parlament European, dar și – cu populiști la putere la Roma, Varșovia, Budapesta și Atena – la viitoarea Comisie, ai cărei membri sunt numiți de guvernele naționale. Noua coaliție populistă din Italia, care este, în același timp, cel mai mare risc pentru zona euro, dar și centrul bătăliilor despre cum pot fi interceptați, procesați și distribuiți imigranții mediteraneeni, este gata de harță cu UE pe ambele fronturi. E foarte posibil ca următoarea mare furtună din Europa să izbucnească de la Roma.

Următorul plan de salvare

Dacă CE a făcut prea puțin ca să pregătească Uniunea pentru viitoarea furtună, vina îi aparține parțial lui Juncker. (El nu a înțeles niciodată prea bine statele din Est, se plânge o sursă din interior.) Motivul principal este însă legat de puterea structurală în declin a instituției, adică de capacitatea ei tot mai slabă de a angaja sprijin pentru ideile sale în rândurile guvernelor naționale și Parlamentului European. Povestea datează de ani buni. Un președinte al CE mai dinamic (de pildă, Christine Lagarde, șefa FMI) ar fi putut obține mai mult, date fiind circumstanțele. Dar și ea ar fi avut de înfruntat aceleași obstacole.

Liderii naționali ai Europei ar trebui totuși să țină seama de avertismentele strecurate printre rândurile discursului lui Juncker și să se decidă să dea viitoarei Comisii mai multă putere și flexibilitate de a le face față. Tolerarea unor avangarde cu „mai multe viteze” de state naționale pe subiecte unde lipsește unanimitatea și alegerea viitorului președinte pentru capacitățile și experiența sa, și nu prin procesul de Spitzenkandidat, prin care liderul celui mai mare grup din Parlamentul European este numit în funcție, ar ajuta. Fără mai mult sprijin, Comisia, autoritatea executivă a UE, nu poate face prea mult pentru a pregăti nava pentru furtunile ce vor sa vină.

Acest articol a apărut în secțiunea Europa a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „For those in peril on the sea”