ÎNTR-O mare de claxoane, o femeie tânără se apleacă peste geamul unei mașini, una dintre sutele care înconjoară cartierul general al partidului Justiție și Dezvoltare (AK) de guvernământ, la Ankara, făcând salutul islamist cu mâna stângă și pe cel ultranaționalist cu dreapta. În afara clădirii, mii de suporteri AK scandează, cântă, așteptându-și liderul, tocmai întors după marea sa victorie la urne. „Asta este noua eliberare a Turciei”, urlă un bărbat, care ține în mâini un steag împodobit cu imaginea președintelui Recep Tayyip Erdogan și cu stema Imperiului Otoman, iar vocea sa de-abia răzbate peste hărmălaie. „Occidentul nu ne va mai comanda de acum înainte”, spune alt bărbat, un profesor de școală. Era în seara zilei de 24 iunie, întâia zi pentru ceea ce Erdogan numește noua Turcie, o sinteză de naționalism islamic și de nostalgii otomane, și poate ultima zi a vechii republici, fondată de Kemal Atatürk.

Câteva ore mai devreme, în ciuda predicțiilor că va fi o cursă mult mai strânsă, Erdogan și partidul său, plus aliații lor ultranaționaliști, reușeau un knock-out dublu în alegerile din Turcia. În cursa prezidențială, omul forte al Turciei l-a înfrânt pe principalul pretendent al opoziției, Muharrem Ince, obținând aproape 53% din voturi, față de cei 31% pentru Ince. În scrutinul parlamentar, partidul său AK și partenerul ultraconservator de coaliție, Partidul Mișcării Naționaliste (MHP), au câștigat laolaltă 54% din voturi, suficient cât să-și asigure o majoritate confortabilă de 344 de mandate în parlamentul de 600 de locuri. Alianța opoziției, condusă de partidul CHP al lui Ince și de partidul Iyi, a obținut doar 189 de mandate. HDP, un partid prokurd, a câștigat 12%, suficient pentru a trece pragul electoral, și va trimite 67 de membri în Parlament.

Deși au fost libere, alegerile au fost cele mai incorecte din Turcia ultimelor decenii. Sub presiunea apropiaților Guvernului, majoritatea canalelor de știri s-au făcut că doi dintre principalii candidați, Selahattin Demirtas, de la HDP, și Meral Akşener, de la Iyi, nu există. Principalul canal de televiziune și posturile sale surori i-au oferit lui Ince mai puțin de o zecime din timpul de antenă dedicat lui Erdogan și au ignorat ultimul miting din campania acestuia, la care au participat sute de mii de suporteri, în ajunul votului. Un raport al Organizației pentru Securitate și Cooperare din Europa a salutat procentajul mare de prezență la urne (88%), dar a concluzionat că Erdogan și AK s-au bucurat de o prezență excesivă în mass-media, au folosit prost resursele de stat și au folosit starea de urgență pentru a limita libertatea de adunare și de exprimare.

Pentru Erdogan, victoria reprezintă ultimul pas pe drumul spre o constituție care va înlocui sistemul parlamentar instaurat de Atatürk, părintele fondator al țării, cu un regim prezidențial. Conform noilor modificări, care au fost adoptate de o mică majoritate la referendumul din 2017 și care sunt acum în vigoare, Erdogan are controlul absolut asupra Executivului, inclusiv puterea de a emite decrete, de a-și numi propriul guvern, de a elabora bugetul, de a dizolva Parlamentul prin declanșarea de alegeri anticipate și de a împăna birocrația și instanțele judecătorești cu oameni numiți politic. Funcția de prim-ministru va dispărea.

Suporterii președintelui spun că noul sistem va accelera procesul de luare de decizii, va reduce și mai mult capacitatea armatei de a se amesteca în politică și va trece coalițiile parlamentare instabile la capitolul trecut. Opozanții săi spun că, prin această constituție, Erdogan nu mai prezidează un guvern, ci un regim.

Singurul punct de control asupra puterilor președintelui, Parlamentul, este acum în mâinile partidului său AK, și ale aliatului său, MHP, care a obținut 11% din voturi, aproape de două ori mai mult decât prevăzuseră sondajele de opinie. Partidul lui Erdogan, în care el este stăpân absolut, se va asigura că tot ce iese din gura președintelui devine lege. MHP și liderul său septuagenar, Devlet Bahçeli, care îl numea odinioară dictator pe Erdogan, ca acum să devină unul dintre principalii săi susținători, îl vor împinge și mai mult spre dreapta naționalistă. 

Bahçeli a anunțat clar că se opune oricăror noi negocieri cu kurzii și cu alte minorități și că vrea ca Demirtas să rămână în spatele gratiilor. (Liderul HDP a fost arestat în 2016, pe acuzații vagi de terorism, și și-a desfășurat campania prezidențială dintr-o celulă de închisoare.) La două zile după alegeri, MHP i-a cerut lui Erdogan să prelungească starea de urgență din Turcia, care a fost instituită acum aproape doi ani și pe care președintele promisese să o ridice în ultimele zile ale campaniei sale. „Erdogan și-a obținut președinția, așa că trebuie să se simtă foarte bine”, spune Soli Özel, un comentator turc veteran, „dar acum îi este îndatorat lui Bahçeli.”

Chiar dacă Erdogan pune capăt stării de urgență, există puține motive de a crede că el va înceta să își vâneze adversarii (zeci de mii au fost închiși după violentul puci eșuat din 2016), să pună botniță presei (numărul de jurnaliști aflați în spatele gratiilor ar fi suficient pentru a popula câteva redacții de ziare) sau să se certe cu Occidentul. Când au ajuns la putere, în 2002, Erdogan și partidul său AK și-au ținut în parte promisiunea de a da mai multe libertăți pentru toți cetățenii, mai ales pentru kurzi. Dar în ultimul deceniu, aproape singurele libertăți pe care le-au susținut sunt cele ale alegătorilor lor conservatori – de pildă, eliminarea legii care interzicea prezența femeilor care poartă voalul islamic în universitățile șl instituțiile de stat.

Cu noua sa constituție, Erdogan a pus bazele unui sistem care desființează efectiv rolul elitei seculare, al instituțiilor publice și al Parlamentului de mijlocitor între președinte și popor, spune Karabekir Akkoyunlu, un profesor turc de la Universitatea din São Paulo. Președintele poate să descopere însă că a remodela societatea, folosind un amestec de islamism, naționalism și nostalgie pentru un imperiu apus, este mai greu decât să remodelezi instituțiile.

Turcia peste care prezidează acum Erdogan este divizată amarnic. Pe de o parte, sunt musulmanii și naționaliștii conservatori, pentru care el rămâne un simbol de prosperitate, libertate religioasă și mândrie națională. Pe de alta, sunt seculariștii, liberalii și kurzii din sud-est, care îl consideră un despot corupt și represiv. Este naiv să ne așteptăm ca el să poată vindeca diviziuni de crearea cărora este parțial responsabil, susține Soner Cagaptay, autorul unei cărți recente despre Erdogan. „El nu este autoritar pentru că este nebun, ci pentru că este rațional”, spune acesta. „La urma urmelor, este singurul său mod de a nu pierde puterea.”

Acest articol a apărut în secțiunea Europa a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Recep Tayyip Întâiul”.

Din The Economist, tradus de Roxana Dascălu, publicat sub licență. Articolul original, în engleză, poate fi găsit pe www.economist.com