La Consiliul European de vară s-a ajuns la un acord privind migrația mai mult pentru consumul intern și liniștea temporară a cancelarului Merkel, dar care în practică este foarte dificil de aplicat.

de Matei Dobrovie

Într-o perioadă în care migrația spre Europa s-a diminuat semnificativ, ca urmare a închiderii rutei balcanice și a funcționării destul de eficiente a acordului cu Turcia, o criză politică s-a declanșat la Berlin, chiar în interiorul CDU-CSU. Disputa dintre liderul CSU Horst Seehofer și cancelarul Angela Merkel pe tema migrației nu este o noutate. Seehofer a criticat dur politica porților deschise a lui Merkel și i-a cerut de multe ori să stabilească un număr limită de refugiați care vor fi preluați anual de Germania, ceea ce ea a refuzat, invocând Convenția de la Geneva. Noua criză politică putea duce însă la ruperea alianței CDU-CSU și căderea Guvernului Merkel.

În Bavaria vor fi alegeri în octombrie pentru conducerea Landului, iar CSU riscă să-și piardă majoritatea din cauza ascensiunii populiștilor de la AfD. Acum când Seehofer este și ministru de Interne și are pârghiile necesare pentru a lua măsuri privind migrația, un asemenea rezultat este de neconceput pentru el. Pe fondul acesta și al unui scandal de corupție declanșat la Oficiul pentru Migrație și Refugiați, liderul CSU a intrat în ofensivă, anunțând măsuri dure de scădere a numărului de migranți. Astfel, el i-a dat partenerei Merkel un ultimatum până la sfârșitul lunii iunie să găsească o soluție, în caz contrar urmând să-i expulzeze pe toți migranții înregistrați în alt stat la graniță.

Acordul la nivelul Consiliului European a câștigat timp pentru Merkel, care a putut să le vândă aliaților de la CSU și SPD ideea că un compromis european se conturează. Cele trei partide din Marea Coaliție s-au pus de acord asupra instituirii de centre de transfer la granița cu Austria, în care să se verifice dacă migranții au depus cereri de azil într-un alt stat și să fie retrimiși în 48 de ore în acea țară, dacă există un acord bilateral cu aceasta. Realizarea acestui obiectiv depinde însă de voința unor state precum Austria, Grecia sau Italia.

Merkel a reușit prin așa-zisa soluție europeană să rupă frontul comun împotriva ei făcut de Seehofer, premierul ungar Viktor Orban și cancelarul austriac Sebastian Kurz.

Acesta din urmă a fost un critic vehement al politicii cancelarului privind migrația, solicitând măsuri mai ferme pentru ca refugiații să nu mai ajungă în Germania. Paradoxal, acum, după ce a turnat gaz pe foc în disputa internă din Germania pe această temă, acțiunile sale au efect de bumerang. La granița dintre cele două țări vor fi instituite centre de transfer al refugiaților și de la Austria se așteaptă să preia măcar refugiații care au fost înregistrați pe teritoriul ei și apoi au plecat în Germania. Kurz iese șifonat din această afacere, iar acum trebuie să negocieze cu amicul Seehofer. Merkel s-a spălat pe mâini, spunând că este misiunea ministrului de Interne să negocieze aceste acorduri bilaterale.

Pasarea responsabilității

Deplasarea lui Seehofer la Viena pentru a-l convinge pe Kurz să semneze un tratat bilateral și refuzul acestuia arată cât de subțire este acordul la care s-a ajuns la Consiliul European. Fiecare lider european a prezentat acordul ca pe un succes, reliefând doar partea care-l avantaja pentru consumul intern. Cancelarul austriac nu a vorbit despre înființarea centrelor de control voluntare pe teritoriul european, ci despre crearea de centre pentru migranți în afara UE.

Sub sintagma „platforme regionale de debarcare” se ascunde de fapt intenția liderilor europeni de a externaliza problema către state din Africa de Nord și din Sahel. UE ar urma astfel să investească în centre de primire / hot spoturi pe tărâm african pentru a împiedica efectiv ca aceștia să mai plece spre Europa pe Marea Mediterană. Trierea între cei care chiar au nevoie de protecție și migranții economici se va face deci departe de granițele Europei. Problema este că țările din nordul Africii, precum Libia, Algeria Egipt, Tunisia, Maroc, refuză să găzduiască centre de primire pentru refugiați.

Această idee a platformelor regionale de debarcare a fost lansată de Italia. Premierul Conte a fost trimis la Consiliul European să amenințe că va boicota acordul dacă nu va fi introdusă această prevedere, precum și cea privind centrele de control în țări europene voluntare.

Cu țările voluntare stăm însă foarte prost. Franța și Austria au refuzat astfel de centre pe teritoriul lor. Președintele Macron a precizat că Franța nu va deschide astfel de centre întrucât nu este prima țară de sosire. În opinia sa, astfel de centre ar trebui deschise în statele unde debarcă migranții veniți pe Mediterana, respectiv Italia, Spania și Grecia.

Revenim astfel la cercul vicios legat de prevederile Regulamentelor Dublin, potrivit cărora țara în care un migrant pune piciorul prima dată în UE trebuie să-l înregistreze și să gestioneze cererea sa de azil. Este clar că state precum Italia și Grecia, aflate în prima linie, nu pot fi lăsate singure să gestioneze problema pentru întreaga Europă și că este nevoie de solidaritate. La fel, este limpede că Germania a greșit atunci când a suspendat Regulamentele și a deschis granițele, iar acum cere celorlalte state să respecte regulile.

Instituirea unor centre voluntare se va dovedi foarte dificilă, dat fiind că țări precum Ungaria refuză să preia refugiați. Mai mult, Austria amenință cu reluarea controalelor la frontiera cu Germania, iar Italia, cu instituirea celor la frontiera cu Austria. Prin astfel de acțiuni, spațiul Schengen ar fi de facto suspendat, iar efectul de domino pe care Merkel căuta să-l împiedice ar fi devastator.

Așadar, este foarte greu să pui în practică acordul pe migrație decis la Consiliul European de vară. Mai ales când voluntarii nu se înghesuie și succesul său depinde de toate țările. Merkel a scăpat cu fața curată deocamdată, dar problema este departe de a fi rezolvată.