Ediția tipărită / Finanțe și economie

12 iulie 2018

ÎN AL ȘASELEA episod al „Ucenicului”, un reality show de televiziune difuzat prima oară în 2004, Donald Trump o concediază, ca întotdeauna, pe o concurentă care încearcă să obțină o slujbă la firma sa. Trump îi spune că este cea mai proastă negociatoare. Iar femeia nu reușise să replice atunci când a fost umilită de coechipiera sa. Episodul s-a numit Tit for Tat (Quid pro quo).

Același principiu de reciprocitate ghidează politica lui Trump în domeniul comercial, ca președinte. El animă și războiul său tarifar cu China. Pe 6 iulie, America a impus taxe de 25% pe importuri din China în valoare de aproape 34 de miliarde de dolari. (Alte importuri, cifrate la 16 miliarde de dolari, vor fi afectate și ele, la timpul lor.) China a răspuns, impunând tarife de o valoare similară pe mărfurile americane (inclusiv pe un transport de boabe de soia, aflat la bordul vasului Peak Pegasus, care a sosit în portul Dalian, cu câteva ore mai târziu).

Cele două tabere nu sunt însă de acord care este quid și care pro quo. China consideră că răspunde dolar pentru dolar la agresiunea americană. Dar America crede și ea că retaliază, pedepsind China pentru comerț și pentru transgresiuni în domeniul investițiilor, inclusiv pentru furtul de tehnologie americană. În opinia lui Trump, noile tarife impuse de China nu sunt represalii, ci un nou afront, la care el trebuie să răspundă. Pe 10 iulie, America și-a anunțat intenția de a impune alte tarife, de 10%, pe o altă cantitate de mărfuri chinezești, în valoare de 200 de miliarde de dolari, printre care pește-spadă, lupe, aspiratoare și vopsea roșie.

Viziunea lui Trump despre reciprocitate este simplă. Dacă America impune un tarif de 2,5% pe automobilele chinezești, China ar trebui să impună ceva similar pe cele americane. Dacă China a cerut 25%, înseamnă că reprezentanții comerciali ai Americii trebuie să fi fost niște negociatori slabi care probabil că nu ar fi supraviețuit dincolo de episodul șase al show-ului lui Trump.

Negociatorii comerciali au o viziune mai largă asupra reciprocității. Da, țările trebuie să dea și să ia. Dar ceea ce este dat și luat sunt o durere și un câștig politic. Un guvern nu își va expune o industrie sensibilă politic la o concurență străină mai acerbă, decât dacă prin aceasta obține câștiguri politice pe măsură. În mod similar, un acord reciproc poate să le permită ambelor părți să protejeze sectoare la fel de sensibile, dar complet diferite. America, de pildă, impune taxe de 27,3% sau mai mari pe o varietate de produse textile, inclusiv costumele de poliester și tricouri.

Uneori, durerea sau câștigul nu dau efectele scontate. Țările în curs de dezvoltare nu au fost obligate să răspundă la coborârea tarifelor la produsele manufacturate pe care le-au negociat America și puterile europene în runde succesive, în timpul negocierilor comerciale postbelice. La vremea respectivă, nu se considera că țările sărace au mult de câștigat de pe urma liberalizării lumii bogate și nu li se cerea (sau nu erau pregătite) să ofere mult în schimb.

China nu a aderat însă la Organizația Mondială a Comerțului (WTO) decât în 2001. La acea dată, potențialul ei manufacturier era mai ușor previzibil. Ea fost obligată să renunțe la multe avantaje de care se bucurau alte țări în curs de dezvoltare. A fost de acord, de pildă, să nu ridice tarifele deasupra unui prag de 10% în medie. Pragul echivalent pentru Brazilia, membră fondatoare a sistemului, este de 31,4%, iar pentru India, de 48,5%.

În scenele din deschiderea seriei „Ucenicul”, Trump dădea explicații despre quid pro quo-ul pe care se baza tot show-ul. După ce îndura un sezon de încercări amarnice, concurentul victorios primea ca premiu o slujbă în firma lui Trump și, lucru mai important, șansa de „a învăța destul ca să devină, poate, cândva, miliardar”. „Ca maestru, spunea Trump, vreau să predau știința mea altcuiva.”

Acest tip de tranzacție este comun tuturor uceniciilor. Aspiranții trudesc de zor, și adesea pe bani puțini, în schimbul know-how-ului pe care îl vor deprinde la locul de muncă. Un gen analog de reciprocitate a funcționat și în raporturile economice ale Chinei cu America. Firmele sale aspirante au învățat foarte mult servindu-i pe clienții americani și lucrând cu firmele americane. Kun Jiang, de la Universitatea Nottingham, și coautorii ei au publicat recent o încercare de a cuantifica acest lucru, urmărind performanțele firmelor mixte internaționale din 1998 până în 2007. Aceste firme mixte, adesea create la insistența guvernului, au fost mai productive cu 30% decât alte companii chinezești similare.

Ce a dat China, la schimb, pentru această învățătură? Unii comentatori americani par să creadă că nu a dat chiar nimic. Ei consideră că industria americană a transmis cunoștințele în întregime, fiind constrânsă și fără recompense. Dar această viziune nu cuprinde cealaltă parte a marii tranzacții pe care America a făcut-o implicit cu China. Asemenea unui ucenic, China a furnizat mână de lucru ieftină, dar devotată. Beneficiile le-au obținut companiile și consumatorii americani (deși unii dintre muncitorii care l-au votat pe Trump au pierdut). Grație intrării Chinei în WTO, prețul bunurilor manufacturate în America a scăzut cu 7,6% în perioada 2000-2006, conform lui Mary Amiti de la Federal Reserve Bank din New York și coautorilor.

Quid pro tech

Atunci când China a aderat la WTO, a promis că nu va mai obliga firmele americane să își predea cunoștințele, ca o condiție pentru a face afaceri în interiorul țării. Americanii se plâng, cu oarecare temei, că ea a încălcat spiritul acestui acord, și uneori chiar și litera sa. Ei mai arată și că WTO este prost înarmat pentru a rezolva reclamațiile referitoare la obstacolele neoficiale și implicite în calea investițiilor. Investitorii străini, spre deosebire de exportatori, au însă un remediu eficient pentru această situație. În cazul în care condițiile impuse de China asupra multinaționalelor străine sunt prea oneroase, ele pot să refuze să investească.

Ucenicii au visat mereu să își depășească maestrul. În anii 1780, de pildă, Samuel Slater a fost ucenic în Derbyshire, la una dintre primele mori de bumbac acționate cu apă. El a memorat planurile și procedurile fabricii, a fugit în America și a contribuit la crearea unor mori rivale, în New England. După această delapidare devastatoare de tehnologie avansată la vremea respectivă, compatrioții săi l-au poreclit „Slater trădătorul”. Americanii îl sărbătoresc însă ca pe părintele fondator al Revoluției lor Industriale. Niciunul dintre participanții la show-ul lui Trump nu a atins gloria pe care el o descria în program. China se poate descurca mai bine. Uneori viitorul dă o replică mai dură trecutului.

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Cine este quid și cine este pro quo?”