Cine sunt acești croați care au uimit lumea…

Surpriza acestui Campionat Mondial și-a câștigat independența în urma unui război greu, a muncit mult până să adere la NATO și la Uniunea Europeană și s-a afirmat în lume prin sport. Puține țări cu o populație atât de redusă se pot lăuda cu performanțele sportive ale croaților. Și nu numai în fotbal!

68
12 minute de lectură

De mai multe ori, comentatorii meciurilor de la Cupa Mondială i-au numit pe croați „balcanici”. Bine că nu i-au auzit croații, care se consideră parte a Europei Centrale și a zonei mediteraneene. Și pentru care Balcanii sunt o „marcă” negativă, de care se luptă să se desprindă. Și asta, de peste 25 de ani.

Deși țara lor este una nouă, desprinsă din fosta Iugoslavie în 1991, croații sunt un popor vechi, primul lor regat medieval datând încă din secolul X, iar din secolul următor intrat într-o uniune cu Regatul Ungariei, pentru a deveni republică în cadrul Iugoslaviei, după Primul Război Mondial.

Populația Croației numără 4,2 milioane de locuitori și se crede că un număr aproximativ egal de croați se află în străinătate. După cel de-Al Doilea Război Mondial, numeroși croați și-au părăsit țara și au fondat comunități importante, mai ales în Australia și America de Nord.

Sângerosul război de independență

În decembrie 1990, Croația și Slovenia votau pentru autonomie, în timp ce minoritatea sârbă din Croația căuta o cale prin care să se unească cu Serbia. În aceeași lună, sârbii îl alegeau președinte pe naționalistul Slobodan Miloșevici, după o campanie în care acesta s-a declarat protectorul și unificatorul tuturor sârbilor de pe cuprinsul Iugoslaviei. La 25 iunie 1991, Croația și Slovenia își declarau independența, urmate de alte două republici iugoslave, Bosnia și Herțegovina și Macedonia.

Reacția Belgradului a fost dură, armata iugoslavă, fidelă lui Miloșevici considerând declararea independenței drept un act de trădare.

Pentru a stopa conflictul, Organizația Națiunilor Unite (ONU) a trimis aproximativ 15.000 de trupe de menținere a păcii, mai ales britanice și franceze, și a elaborat un plan prin care Bosnia și Herțegovina și Croația urmau a fi împărțite într-o serie de cantoane bazate pe majoritățile etnice locale. Nu a ținut.

Dacă armata națională iugoslavă a plecat repede din Slovenia, mai apropiată de Occident și relativ compactă din punct de vedere etnic, nu același lucru s-a întâmplat cu Croația, unde comunitățile sârbești erau cu mult mai numeroase. Luptele au început între unitățile polițienești locale, fidele Zagrebului, și armata fidelă Belgradului, pe fondul atrocităților și fenomenelor de „purificare etnică”. Sârbii au înființat în nordul Croației Republica Sârbă Krajina, o entitate politică (nerecunoscută), și și-au declarat secesiunea față de restul Croației.

Războiul dintre guvernul croat și forțele sârbe a durat până în 1995.

Ostilitățile s-au încheiat odată cu Operațiunea Storm, o ofensivă pe scară largă a Armatei Croate, care a atacat un front de 630 de kilometri împotriva Republicii Sârbe Krajina. Victoria a înclinat decisiv balanța războiului sârbo-croat și a avut un rol determinant și în finalul războiului din Bosnia, căruia i s-a pus capăt în același an, odată cu istoricele Acorduri de la Dayton.

Dificila racordare la Occident

La 1 iulie 2013, Croația adera la Uniunea Europeană, după ce în aprilie 2009 aderase la NATO, alături de Albania. Aderarea la UE a fost un moment îndelung așteptat. Pentru că, în pofida standardelor economice ridicate comparativ cu alte state din regiune, Croația întâmpina probleme politice deosebite.

Cooperarea cu Tribunalul Penal Internațional pentru crime de război în fosta Iugoslavie a fost mult timp dificilă, mai ales din cauza opoziției fățișe a veteranilor de război și a grupurilor naționaliste (multe dintre ele facțiuni ale galeriilor cluburilor de fotbal croate).

De asemenea, conducerea autoritară a lui Franjo Tudjman, din 1991 până în 1999, a constituit o piedică serioasă în fața accederii Croației în clubul occidental.

Pentru aderarea la Uniunea Europeană, Croația a trebuit să rezolve problemele legate de reprimirea refugiaților sârbi care și-au părăsit localitățile în timpul războaielor și purificărilor etnice. A trebuit să-i predea Tribunalului Penal Internațional pe comandanții militari acuzați de crime de război. De asemenea, guvernul de la Zagreb a fost nevoit să accepte compromisuri în diferendul de frontieră terestră și maritimă cu Slovenia, în condițiile în care aceasta din urmă era deja membră a Uniunii și ar fi putut uza de dreptul de veto împotriva Croației.

Croația azi

Croația este azi o republică parlamentară și o democrație funcțională. De asemenea, este o economie puternică în regiune.

În 2017, produsul intern brut per capita se cifra la peste 15.000 de dolari, față de 10.000 în cazul României. Recordul negativ la acest capitol a fost atins în 1995, anul de final al războiului pentru independență, cu numai 8.000 de dolari, oricum aproape dublu față de România acelei perioade.

Totuși, datoria publică de peste 80% din PIB este destul de neliniștitoare. Croația s-a îndatorat în anii care au urmat războiului, îndeosebi pentru a finanța proiecte de infrastructură, dată fiind lipsa accesului la fondurile europene. Croația a construit aproape 1.000 de kilometri de autostradă, într-un relief muntos extrem de dificil, cu scopul de a impulsiona importantul sector al turismului.

Salariul mediu lunar în Croația se cifrează la aproximativ 830 de euro. Rata șomajului depășește în prezent cu puțin 9%, dar în perioada de iarnă, când activitatea turistică se reduce foarte mult, poate depăși 12%.

Potrivit datelor Comisiei Europene, în 2016, cele mai importante sectoare ale economiei Croației erau: comerțul, transporturile și serviciile turistice (22,5%), urmate de industrie (21,2 %).

Circa 66% din exporturile Croației se efectuează în UE (Italia 14%, Slovenia 12% și Germania 12%). Importurile Croației provin în proporție de 77% din celelalte state membre ale UE (Germania 16%, Italia 12% și Slovenia 11%).

MOSCOW, RUSSIA – JULY 15: Blaise Matuidi of France tackles Luka Modric of Croatia during the 2018 FIFA World Cup Final between France and Croatia at Luzhniki Stadium on July 15, 2018 in Moscow, Russia. (Photo by Matthias Hangst/Getty Images)

O națiune sportivă prin excelență

În privința sportului, puține națiuni se pot lăuda cu performanțe atât de importante precum această țară ce numără cu puțin peste 4 milioane de locuitori.

Croația tocmai a câștigat în vara trecută titlul de campioană mondială la polo pe apă. În finală a învins Ungaria, la Budapesta, pe legendarul bazin de pe Insula Margareta, de pe Dunăre, în fața a 7.000 de spectatori. După o partidă tensionată, Croația s-a impus cu 8-6.

Croația a fost campioană mondială la handbal în 2003 și medaliată cu argint în 2009.

La baschet, a luat argintul la Jocurile Olimpice din 1992 de la Barcelona, fiind învinsă doar de echipa Statelor Unite, cu toate supervedetele din NBA. A cucerit apoi medaliile de bronz la CM 1994. La fel, s-a clasat pe locul al treilea la edițiile Eurobasket din 1993 și 1995.

Croația se mai poate lăuda și cu jucători de tenis importanți, precum Iva Majoli sau Goran Ivanisevic. În 2005, a câștigat Cupa Davis, învingând în finală, la Bratislava, echipa Slovaciei. Croații au mai fost finaliști în 2016, când au pierdut, acasă, în fața argentinienilor.

În sfârșit, la fotbal, performanța de acum nu a venit pe teren gol. În 1998, la prima participare la Cupa Mondială, Croația s-a clasat pe locul al treilea. Cea care i-a barat drumul către finală a fost și atunci… aceeași Franță, care s-a impus cu 2-1, după ce croații deschiseseră scorul.

Fața întunecată a fotbalului croat

În Croația, între politică și fotbalul a existat mereu o legătură specială. Chiar „părintele independenței croate”, fostul președinte Franjo Tudjman, care a condus țara cu mână de fier pe parcursul anilor 1990, a dat o mare importanță sportului-rege, văzând în el un adevărat liant pentru o națiune tânără, nevoită să-și câștige suveranitatea prin război. Dar lucrurile pot merge și dincolo de aspectele romantice. Există și o față întunecată a fotbalului croat.

Există opinii critice potrivit cărora fervoarea președintei croate a avut drept scop să abată de fapt atenția de la controversele și acuzațiile de corupție și din jurul Federației Croate de Fotbal și al clubului-fanion Dinamo Zagreb.

Căpitanul echipei, Luka Modric, riscă chiar închisoarea pentru mărturie falsă, într-un dosar legat de contractul de jucător cu fostul său club din capitala Croației. Procurorii acuză federația de fotbal de faptul că ar fi o instituție cu caracter mafiot și că este în legătură cu membrii partidului politic de la putere, Uniunea Democratică Croată (HDZ), din care a făcut parte și președinta Kolinda Grabar-Kitarovic. Procurorii acuză deturnarea a peste 15 milioane de euro. Și un amănunt semnificativ: în timpul sfertului de finală împotriva Rusiei, lângă președintă s-a aflat Danir Vrbanovic, directorul general al Federației. El a fost condamnat la trei ani de închisoare la începutul lunii iunie și a făcut apel.

1990: Când fotbalul prefațează războiul

Pe 13 mai 1990, a avut loc unul dintre acele meciuri de fotbal despre care se spune că au schimbat istoria: derby-ul dintre Dinamo Zagreb și Steaua Roșie Belgrad.

Incidentele au început chiar înainte de debutul partidei, în centrul Zagrebului. Temuta galerie belgrădeană, „Delije”, condusă chiar de Željko Ražnatović, cunoscut mai bine drept Arkan, viitorul luptător paramilitar sârb, acuzat de numeroase atrocități, a venit cu peste 3.000 de membri, pentru a se război cu croații rebeli, care tocmai se pregăteau să-și declare autonomia.

Ciocnirile de stradă cu „Bad blue boys”, nu mai puțin temuții ultrași ai lui Dinamo Zagreb, au fost inevitabile. Apoi, nebunia a continuat în stadion. Când de la „Delije” au încercat să ia cu asalt peluza celor de la „Bad Blue Boys”, partida a fost întreruptă.

În nebunia creată, fotbalistul croat Zvonimir Boban, cel care avea să facă parte din echipa medaliată cu bronz în 1998, a lovit un polițist sârb care atacase un microbist croat. Incidentul a făcut din Boban un erou național pentru croați, gestul său fiind asociat cu nemulțumirea resimțită față de regimul iugoslav. Pentru sârbi a devenit însă un dușman. A fost suspendat din naționala Iugoslaviei pentru Cupa Mondială din Italia 1990.

Despre acel meci se spune că a prefațat evenimentele sângeroase care aveau să ducă la destrămarea Iugoslaviei.

Un lider controversat

Unii croați îl consideră părintele independenței, pentru alții este un lider autoritar și controversat. Dar Franjo Tudjman face parte din istoria recentă croată. Născut în 1922, a luptat în formațiunile de partizani în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După război a urcat rapid treptele carierei militare, devenind general în 1960.

A fost nevoit să părăsească Armata din cauza atitudinilor sale naționaliste și nu puțin a lipsit să ajungă în închisoare, fiind salvat de prietenul său din tinerețe, Iosip Tito.

În 1989, a fondat Uniunea Democrată Croată (HDZ), care a câștigat primele alegeri parlamentare libere din Croația în 1990.

Ca președinte, a condus războiul de independență. A semnat Acordul de pace de la Dayton din 1995, în timp ce, în țară, a condus în stil autoritar, refuzând să coopereze cu Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie. Aceasta a condus la izolarea internațională a Croației.

Președinta-vedetă

În decembrie 2015, Kolinda Grabar-Kitarovic, candidată din partea opoziției conservatoare, pe atunci în vârstă de 46 de ani, devenea prima femeie președintă a Croației. Ea obținea o victorie la limită, cu 50,5%, în fața președintelui în exercițiu, Ivo Josipovic, 57 de ani, expert în drept și compozitor de muzică clasică. Acesta era președinte din 2010.

Victoria a fost primul semn al schimbării pe scena politică croată, după eșecurile coaliției de centru-stânga de a redresa situația economică, marcată de o rată a șomajului de 20%. Un an mai târziu, conservatorii reușeau să câștige și alegerile generale, formând un guvern condus de Andrej Plenkovic.

Kolinda Grabar-Kitarovic făcea parte din Uniunea Democrată Croată (HDZ), fondată de Franjo Tudjman.

Președintele Croației are atribuții de politică externă și este șeful armatei, dar principalele pârghii de decizie se află în mâna guvernului.

Adversarii politici o numesc „Barbie”, afirmând că, dincolo de fizicul atrăgător, nu ar avea substanță.

Totuși, vorbește fluent limbile engleză, spaniolă și portugheză. De asemenea, are bune cunoștințe de germană, franceză și italiană. Kolinda Grabar-Kitarovic deține o diplomă în limba engleză și spaniolă de la Universitatea din Zagreb. Apoi a obținut o diplomă de master în relațiile internaționale.

În noiembrie 2017, site-ul „Forbes” o poziționa pe locul 39 în clasamentul celor mai puternice femei din lume.

Cu toată orientarea conservatoare a partidului său, Kolinda Grabar-Kitarovic, care pretinde că este o catolică practicantă, dă dovadă de multă deschidere. Ea a apărat dreptul la avort și luptă pentru legalizarea canabisului pentru uz terapeutic. Ea se pronunță, de asemenea, în mod deschis pentru drepturile homosexualilor.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele