Artist dinamic și productiv, Florin Stoiciu are o mare mobilitate tehnică, grație căreia se poate exprima într-o multitudine de câmpuri și subcâmpuri plastice și în modalități foarte diverse, explorate parcă fără efort, prin digitații lejere. E înzestrat cu un talent versatil, dublat de acumulări „meșteșugărești” care-i permit să transpună instantaneu în act idei care pe alții i-ar îndemna la ezitări prelungite, supunându-i – poate – la dificile probe de adaptare la materiale și modalități de lucru nu tocmai familiare. Așa se explică prezența sa ubicuă, în expuneri de toate felurile, proprii, dar și colective, în anuale și bienale, în selecții tematice sau în aproape orice formulă de colaborare. Un exuberant, un risipitor dedat la mari libertăți de expresie, un – altfel spus – experimentalist pur-sânge, fericit profitor de pe urma „meșteșugarului” care a știut să-și convertească dexteritățile native în profesionalism și, meseriaș versat, îi susține primului capriciile prin elaborări solide.

Cu aceste date, Florin Stoiciu rămâne, înainte de toate, gravor, în acel teritoriu de interferență a creativității spontane cu „manufactura” disciplinată, riguroasă, în absența căreia intențiile nu se pot traduce în obiectualitatea finită. Expune frecvent și picturi sau desene, grafică în tehnici varii, a recurs și la fotografie și la filmarea video, dar revine mereu la ocupațiunea sa principală, asumată și pedagogic (asta predă la Universitatea Națională de Arte din București): gravura. Nu e – însă – un practician răbdător, un orfevru minuțios, asemeni – din proximitatea autohtonă – mai tânărului său coleg ZuZu Caratănase (despre care am scris, de asemenea, data trecută; expozițiile lor din iunie-iulie au fost parcă dinadins programate în paralel, cu vernisaje în zile consecutive, pentru eventuale comparații!). Stoiciu știe și el – cum ziceam – destulă meserie, dar, cu temperament de visător boem, simte tentația puternică a nesupunerii, a evadării din normele genului.

Despre Gest în xilogravură ne vorbește acum, deci despre „coregrafia” existențială și apoi profesională pe care lucrările finalizate, statice, le presupun, dar – de obicei – nu le și conțin, nu le explicitează. De-a lungul unui culoar de la Muzeul Literaturii, pe latura din dreapta, opusă ferestrelor, într-un aranjament mai apropiat de al unui atelier decât de al expozițiilor „cu ștaif”, parte dintre gravuri atârnând de pereți, altele, plus matrițele de lemn, fiind întinse pe stative orizontale, ca pe niște mese de lucru. Iar în locul obligației de minuție, Stoiciu își etala graba, viteza „gesturilor” care produc imagini rapide, lăsate imediat în urmă pentru că altele vin la rând și nu vor să aștepte! De aici aerul neobișnuit de „carnet de schițe” al foilor imprimate și al dreptunghiurilor de lemn însemnate, supraimprimate cu tușuri sau – câteva – direct desenate ori colorate, gravorul-grafician-pictor nemaiavând răbdare să sape conștiincios suprafețele cu dalta, să gândească rețele complicate de contururi „în negativ” și apoi să le scoată la lumină prin imprimare: uneori pune pensula intempestiv pe lemn, lângă scrijelituri, alteori „uită” să mai lucreze reliefuri pe placă, nouă rămânându-ne sarcina de a ne aminti că ele ar fi putut să fie, că sunt o „prezență absentă”, o virtualitate! „Gest” sfidător-ludic, nu fără revers vizionar: grifonând iute, pe urmele gândurilor și ale inspirației, artistul ajunge să schițeze forme fantasmatice, siluete, vagi portrete întrezărite într-o clipă. Reprezentativă, între altele – În depărtare, unde corpul feminin din prim-plan e dublat de cel din fundal, fantomatic până la indistincție. La fel – combinația Linie neagră, linie albă: frazări într-o limbă neștiută?; ori succesiune de semnături indescifrabile?! Stoiciu a mai reflectat asupra deconstrucției și reconstrucției imaginilor, de pildă cu ocazia portretului feminin expus în 2011, din bucăți gravate în oțel, și a mai căutat soluții de dinamizare a speciilor statice pe care le cultivă, bunăoară în expoziția Mask – Grafica în mișcare din 2012, în care a preluat formula desenului cadru cu cadru din animația clasică (ambele „gesturi”, într-un spațiu de la demisolul Universității de Arte). Acum și-a expus nonșalant improvizațiile, a scos la suprafață și matrițele gravurilor, nu s-a mai ascuns în spatele „măștilor”, al proiectelor atent gândite, riguros construite: „gest” de deconspirare!

Să nu omit hazlia, voit „naiva” lucrare RO („sigla” patriei!): un soi de portret-„pește” antropomorfizat, din profil, conturul fiind al teritoriului național, cu gura deschisă, undeva, în Banat!

Și încă un „gest”: într-o sală alăturată, vizavi de culoarul său cu matrițe și gravuri, Florin Stoiciu a invitat un grup de colegi de nărav, în frunte cu profesorul său, Mircia Dumitrescu, într-o la fel de lejeră, improvizată demonstrație de vitalitate a genului.

Sobre, din liniaturi și module ordonate sunt tablourile Silviei Stoica expuse ca Semne (vernisaj: 8 iunie) la Centrul Artelor Vizuale, galerie bucureșteană căreia plasticienii continuă să-i spună cum s-a numit multă vreme: „Căminul Artei”.

Structură austeră și introvertită, așa-zicând „bacoviană”, pictorița așterne pe pânze, în uleiuri sau prin depuneri de straturi lutoase ori bituminoase, aspre, cu aspect de lavă răcită, rânduri-rânduri de pătrate și dreptunghiuri suprapuse, de la ramele de sus și până la cele de jos, cu striațiile despărțitoare la vedere. Deși variază culorile de la o lucrare la alta, monocromia repetitivă a fiecăreia „stinge” totul, chiar și roșul, într-un sentiment general de apăsare, de parcă ar predomina negrul sau griul, de parcă tonalitățile închise le-ar absorbi pe celelalte. Ai la un moment dat senzația că vezi straturi-straturi de cărămizi, secțiuni prin ziduri altfel inaccesibile. Simți nevoia să pipăi piesetele poroase care acoperă suprafețele, să le afli secretele. Vai, nu ți se vor destăinui! Tâlcul acestor stranii „semne” absconse nu trebuie căutate dincolo, ci dincoace de ele: nu ni se transmit adevăruri despre lumea exterioară, ci mărturiile unei sensibilități, ale unei psihologii, ale unei personalități de o atât de apăsată retractilitate, încât e musai să luăm rafinat-austerele sale mesaje monotone drept forme de disimulare a… oricăror contrarii: ardențe, profunzimi, devoțiuni, iluminări.

În tot cazul, rigoarea formală, geometrizantă a picturilor Silviei Stoica nu e deloc „semn” de răceală: induce – aș zice – neliniște.

Înainte de a urca la etajul Centrului de Arte Vizuale, am parcurs la parter o altă expoziție, la început aproape „invizibilă”, căci, intrând din stradă, cu scările în față și fără perspectivă de profunzime, către sala mare din spate, nu apucai să vezi decât, cu coada ochiului, lucrări mici pe pereții laterali, indiscernabile de la distanță. O „aruncătură” – totuși – de privire și descopereai că desenele dintre ramele minione și uniforme, cu dimensiuni standard, probabil indicate artiștilor ca „regulă a jocului”, înșirate parcă fără număr, la înălțime de asemenea egală, într-o „friză” care se pierdea după colțurile primei săli a galeriei, erau foarte-foarte interesante! Pe scurt: Salonul de grafică mică, ediția a 4-a (vernisaj: 8 iunie).

Slab „mediatizat”, dar mai mult decât meritoriu. Cu participare internațională, pe afiș fiind trecuți 7 bulgari, 2 germani (dintre care cel puțin un nume indică rădăcini românești: Denissa Șerban Maschek), 3 macedoneni, 5 polonezi, 8 turci, și mai ales autohtonă, la salon contribuind 55 de compatrioți ai noștri (unul dintre ei, trecut de două ori pe răboj!). 80 de lucrări, câte una de fiecare autor, imposibil de descris într-o recenzie concentrată. Revin la impresia generală, foarte pozitivă: ansamblul s-a prezentat ca o incitantă defilare de teme, formule și tehnici, „grafica” presupunând și specializare, dar și „intruziuni” dinspre alte ramuri vizuale, și desen strict, dar și o mulțime de combinații, altoiuri, soluții mixte, într-o atrăgătoare diversitate experimentală. Stiluri recognoscibile și surprize, nume mari și cvasinecunoscuți. Dintre primii: graficieni de clasă, din generații diferite, precum Mihail Mănescu, Casia Csehi sau Stela Lie; pictori cu de mult probate disponibilități către alte forme de expresie, de la Marilena Preda Sânc și Marcel Bunea la Ion Anghel, Felicia Ionescu, Elena Scutaru; sculptori-desenatori, Bogdan Hojbotă sau Marcel Scutaru; artiști experimentali, „navetiști” între genuri, graficieni-pictori-„acționiști”-ș.a.m.d., între care Alexandru Jakabhazi, Andrei Ciubotaru, Anca Coller, Dana Catona. În semn de colegială evocare, a fost inclusă în salon și o lucrare a regretatului Ion Atanasiu Delamare…