Economia românească are deficit comercial cronic. Au fost ani în care deficitul a fost mai redus, alții în care a atins valori record (în funcție de consumul intern). Relația dintre nivelul consumului intern și deficitul balanței comerciale este destul de clară: în anii de criză, consumul pieței interne a scăzut, determinând o scădere a deficitului, în perioada de expansiune economică deficitul comercial a crescut. Ceea ce înseamnă că, în spatele deficitului comercial, se ascunde o vulnerabilitate a economiei autohtone. Tema este importantă pentru decidenții politici, care ar trebui să caute dincolo de deficitul persistent soluții economice concrete.

Anul trecut, deficitul comercial a atins aproximativ 12 miliarde de euro, cu 20% mai mare decât în anul precedent. În primele cinci luni ale acestui an, deficitul a ajuns la 5 miliarde de euro, ceea ce înseamnă un ritm mediu lunar de 1 miliard de euro și o creștere cu 12% față de anul trecut.

Industria chimică este în disoluție, iar produsele chimice „performere” la importuri

Care sunt sursele deficitului comercial? Cea mai mare sursă a deficitului, de aproximativ 3 miliarde de euro, provine de la produsele chimice, confirmând, astfel, impasul în care se află industria de profil din România. Indiferent cine o spune și pe ce ton, ne aflăm în fața unei realități, și anume aceea că industria chimică este în disoluție, iar o măsură inteligentă ar fi aceea de a se realiza un plan de dezvoltare.

Un studiu realizat de Florin Georgescu, prim-viceguvernator al Băncii Naționale a României, arată că producțiile de îngrășăminte chimice, de acid clorhidric și de sodă caustică au scăzut, față de anul 1989, între 72% și 75%. Acestea sunt cifrele globale. Analistul economic Sorin Dinu explică sursele deficitului comercial la capitolul produse chimice, dar aruncă și o privire către ce a însemnat industria de profil în România: „Deficitul mare în ceea ce privește produsele chimice provine din faptul că România importă mărfuri cu valoare adăugată mare și exportă produse cu valoare adăugată mică. Acest lucru se întâmplă la nivel valoric. Dar mai există o explicație, și anume aceea că multe fabrici din industria chimică au fost închise sau sunt nefuncționale.” Iată o scurtă privire înapoi. România a avut, înainte de anul 1989, o supracapacitate de producție. Cele mai multe combinate chimice produceau uree, numai că, odată cu intrarea într-o zonă de economie liberă, s-a declanșat o concurență dură cu producătorii internaționali. Și nu doar pentru prețul produsului final, ci și pentru prețul materiei prime, gazul natural, și pentru nivelul tehnologic utilizat de producător.

Spre exemplu, combinatul Azomureș din Târgu Mureș a fost singurul care a realizat investiții semnificative succesive. Restul combinatelor chimice au funcționat, atât cât au funcționat, din investițiile capitalizate până în anul 1989.

În anii 2008-2009, combinatele de îngrășăminte chimice au beneficiat de un tarif redus al gazelor naturale. Motivul acestei decizii poate fi discutabil, dar rezultatele sunt elocvente. După aplicarea facilităților de preț al gazului, Azomureș avea în conturi sume de 250 de milioane de lei și datorii de 230 de milioane de lei, adică era pe plus. În schimb, datoriile Interagro au crescut, profitul nu exista, iar cifra de afaceri era mai mică. Ceea ce înseamnă că facilitățile nu au avut niciun efect pozitiv asupra combinatelor deținute de compania Interagro, și acest lucru s-a văzut mai târziu, atunci când firma a închis toate fabricile din industria chimică pe care le-a avut în portofoliu.

Combinatul de îngrășăminte Doljchim a fost închis, dar avea serioase probleme de mediu, care ar fi reclamat investiții, Oltchim Râmnicu Vâlcea a fost devalizat de un management dezastruos, restructurat și se încearcă vânzarea secțiilor în care încă se mai lucrează.

Chimcomplex Borzești funcționează, ba chiar, anul trecut, și-a anunțat intenția de a cumpăra ce a mai rămas din Oltchim, Uzina de Produse Sodice din Ocna Mureș (Alba) nu mai funcționează, iar companiile care o dețin și-au propus să construiască, în acel spațiu, un parc industrial, Uzinele Sodice Govora, singurul producător din România de sodă caustică, rezistă cu greu pe piață.

Recent, a apărut ideea ca Societatea Națională Romgaz să preia un combinat de îngrășăminte chimice de la grupul Interagro, în contul unor datorii. Președintele Consiliului de administrație al Romgaz nu a precizat care dintre combinate ar fi de interes pentru Romgaz. Este o idee bună, numai că o eventuală preluare trebuie continuată cu investiții solide și cu un management performant. Aceasta este succinta trecere în revistă a situației industriei chimice din România, iar efectele se pot vedea în cifrele deficitului comercial.

Producția de oțel s-a redus cu aproape 80% în ultimele trei decenii

A doua sursă de deficit vine de la mărfurile manufacturate, care, practic, înseamnă oțel, fier, cauciuc și metal, care ajung la un deficit de 1,9 miliarde de euro. De asemenea, combustibilii sunt și ei o sursă de deficit de 1,1 miliarde de euro.

Studiul „Capitalul în România” arată că, în comparație cu anul 1989, scăderi importante au avut loc la producția de oțel, care este astăzi cu 78% mai mică, producția de fontă este cu 82% mai redusă, producția de benzină, cu 42%, iar țițeiul extras este la jumătate. Desigur, cifrele nu sunt infailibile, măcar și pentru faptul că alta era situația industriei românești în economia socialistă, dar, ca reper, pot fi relevante. De exemplu, există industrii care, practic, au dispărut complet, acolo unde producția se situează la sub 10% față de anul 1989. Este vorba despre tractoare, autobuze, locomotive sau camioane.

Carențele industriei alimentare

Industria alimentară este și ea generatoare de deficit comercial, de 1 miliard de euro în primele cinci luni ale anului curent. Situația este diferită față de alte industrii, în sensul că investițiile, derulate cu fonduri europene, nu au lipsit, ba chiar au fost în exces, dar fără o strategie. S-a ajuns să fie prea multe fabrici de lapte de capacități mici sau prea multe mori, dar care nu au rezistat pe piață. În plus, investitorii nu au reușit să integreze activitatea, de la cultura de materie primă până la zona de comercializare.

Destul de surprinzător, dacă ne gândim la situația din magazinele alimentare din România în anul 1989, producția de preparate din carne este cu numai 21% mai mare, iar cea de carne este egală cu cea din anul 1989.

Sunt și câteva categorii de mărfuri care produc excedent comercial. Este vorba despre cea mai importantă grupă a comerțului internațional din România, mașini și echipamente de transport, care aduc un plus de 1,26 miliarde de euro, la care se adaugă articolele de îmbrăcăminte și încălțăminte cu un excedent de 815 milioane de euro.

Industria auto este dominată de producători, Dacia și Ford, dar producția este completată și de producătorii de subansamble auto. În ceea ce privește industria textilă și cea de încălțăminte, lohnul, chiar dacă a mai scăzut în volum în comparație cu anii ’90, rămâne cu un aport semnificativ în economie.

O analiză, oricât de sumară, este un punct de plecare pentru a schimba ceva în economie. Un punct de plecare ar trebui să fie accesarea de bani publici, naționali sau europeni, pentru dezvoltarea sectorului de cercetare-dezvoltare. Singurul care poate modifica structura economiei.

Administrația ar trebui să dezvolte o strategie care să maximizeze punctele tari și să schimbe punctele slabe ale economiei. Deocamdată însă, nu sunt semne că un astfel de proiect concret ar exista.