Înainte de a fi republică, Atena, pentru că la ea ne referim când vorbim despre greci, fusese, evident, o monarhie autocratică. Până când, la un moment dat, grecii s-au săturat, au abolit-o și au proclamat republica cu un președinte, căruia îi spuneau arhonte, ales pe viață. Și-au dat seama repede că alegerea pe viață a șefului nu diferea prea mult de monarhie și au propus alegerea lui pe o perioadă de zece ani. Cam cât are azi un președinte de țară dacă își face cele două mandate. Primul ales a fost Solon, un tânăr destul de inconsistent în prima parte a vieții, mare amator de plăceri culinaro-bahico-ambisexuale. Dar la 45 de ani, câți avea când a fost ales, se mai potolise și s-a dovedit un manager de țară destul de abil. A abolit sclavia, doar pentru cei care ajunseseră robi din cauza datoriilor, a devalorizat drahma iertând astfel din pix o mulțime de datorii (vă sună cunoscut?) și a introdus impozitul progresiv (prezent și astăzi în multe țări europene civilizate). Deși au primit o lovitură sub centură, bancherii au înghițit în sec și au acceptat. Omul fusese ales democratic. A legiferat prostituția (probabil în amintirea momentelor plăcute pe care le petrecuse deopotrivă cu băieți și fete), argumentând că, legală sau nu, prostituția există și va exista, așa că trebuie pusă la locul ei și, evident, impozitată. Chiar și adulterul era pedepsit. Cu amendă. E limpede, ANAF-ul din vremea lui Solon avea ceva de lucru.

Cum funcționa democrația în zorii ei? Arhonții (președinții) și membrii Areopagului erau aleși de Adunarea Populară, formată din toți cetățenii. Sclavii, metecii (cei care nu primiseră încă cetățenia) și, evident, femeile nu aveau drept de vot. Asta nu trebuie să ne mire, pentru că femeile au căpătat dreptul la vot abia 2.500 de ani mai târziu, iar necetățenii, în mod firesc, nu pot vota nici în zilele noastre. Votul se dădea pe o tăbliță pe care se scria numele alesului. Cei, destul de mulți, care nu știau să scrie puteau cere ajutorul colegilor lor alfabetizați. Orice cetățean avea dreptul să fie ales și putea să pună sub acuzare pe oricine credea el că săvârșise o infracțiune. Tribunalul (jurații) era ales dintre 6.000 de cetățeni selectați din rândul celor destoinici și merituoși (evident, cu toate impozitele plătite la zi). Multe cauze celebre au judecat și condamnat jurații de-a lungul vremurilor, de la cea a lui Aristide, a lui Socrate, pe care l-au condamnat la moarte, până chiar la procesul Aspasiei marelui Pericle.

Cu alte cuvinte, aveai drepturi, dar și obligații cum ar fi taxe și serviciul militar. Nu voiai să mergi la război, plăteai. Socrate însuși, poate și pentru că nu avea bani, a luptat în Războiul Peloponesiac. Dacă erai prejudiciat, puteai fi sigur că ți se făcea dreptate. Când o mână de tineri șugubeți și mai mult ca sigur beți l-au bătut cu ciomegele pe marele filozof Diogene și i-au distrus butoiul în care locuia, autoritățile i-au arestat pe juni și i-au pus la dispoziție lui Diogene un butoi nou-nouț, mult mai mare și mai luxos.

Sigur, democrația ateniană a cunoscut multe îmbunătățiri de la Solon până la Clistene și la strănepotul acestuia, celebrul Pericle. Fără să piardă însă din neajunsuri. Pe care le regăsim și în vremurile moderne. Interesantă este povestea lui Aristide, unul dintre marii generalii atenieni. Tiranul Clistene (cuvântul tiran nu avea atunci sensul depreciativ de astăzi, era pur și simplu numele unei funcții politice) tocmai modificase constituția și introdusese prin legea fundamentală ostracizarea. Ostracizarea însemna că un anume cetățean pe care oamenii nu-l mai doreau printre ei din diverse motive, infracționale sau nu, era exilat. Dat afară din cetate. Democratic. Prin votul alegătorilor. Fără proces. De bună seamă că de cele mai multe ori ostracizarea era politică. Însuși Clistene, inventatorul metodei, a fost ostracizat. Să rămânem însă la Aristide. Cinstitul Aristide, cum i se spunea. Și era numit așa fiindcă omul era de o moralitate ireproșabilă. Aristide era militar. Sistemul militar atenian era așa construit încât bătăliile erau conduse, pe rând, de mai mulți generali. De pildă, dacă ai fost la comandă într-o luptă, nu conta dacă ai câștigat-o, următoarea confruntare era sub bagheta altui general. Și așa vine momentul Maraton. Două sute de mii de perși mânați în luptă de Darius amenințau să cucerească Atena. Grecii erau obligați să câștige. Dacă pierdeau, soarta istoriei și a filozofiei se schimba. Rândul la comandă era al lui Aristide. Însă el, cu supremă onestitate, îi cedează locul mult mai talentatului său coleg, Miltiade. Rezultatul se știe. Miltiade îi zdrobește pe perși și un anume Fedippide, de al cărui nume nu ne mai amintim, cade mort după ce alergase 42 de kilometri ca să anunțe victoria. Proba olimpică instituită mai târziu poartă numele locului bătăliei, și nu al celui care își dăduse viața ca să anunțe victoria. Poate așa e mai corect, nu știu. Ceea ce pățește însă ulterior cinstitul Aristide ar putea fi considerat revoltător, dacă n-am fi obișnuiți deja cu nedreptatea și intrigile. O veche dispută amoroasă cu tiranul de serviciu, Temistocle, îl pune în fața ostracizării. Șase mii de oameni trebuia să voteze. Numărul necesar, trei mii de voturi. În timpul sufragiului, un elector analfabet vine chiar la Aristide și îl roagă să-i scrie votul pe tăbliță. Ce vrei să scriu?, îl întreabă Aristide. Numele lui Aristide, îi răspunde insul. Îl cunoști, ți-a făcut vreun rău? Nu, zice alegătorul. Atunci de ce vrei să fie exilat? M-am săturat, dracului, de cinstea asta a lui!, răspunde cetățeanul analfabet. Avea dreptate! Cinstea e tulburătoare și aduce prejudicii, chiar și în zilele noastre. Aristide a zâmbit amar, și-a scris numele și a fost exilat. Justiția ateniană mergea înainte, în ciuda erorilor.

Un proces ușor diferit a fost cel al lui Socrate, acuzat nu de corupție, ci de corupere a tineretului atenian și de lipsă de considerațiune față de zei. Era deci o combinație între un proces de moravuri și unul religios. Juriul era alcătuit din 1.500 de cetățeni. Acuzatori erau un anume Meletos și altul Anitos, al cărui fiu, adulator al lui Socrate, ajunsese alcoolic și semiprostituat. Inițial, Socrate a fost ponderat și și-a susținut apărarea cu decență maieutică. La recurs însă, a luat-o razna și a pretins că a întrebat oracolul de la Delfi cine e cel mai înțelept dintre atenieni. Și sibila l-a numit pe cine altul decât chiar pe el. Asta le-a pus capac judecătorilor, care de la o simplă amendă care se impunea au dat verdictul capital. Condamnarea la moarte! Să fi vrut Socrate să moară? Avea 70 de ani. Fapt e că a fost obligat să se sinucidă bând cucută.

În esența ei, democrația n-a evoluat semnificativ de pe vremea lui Socrate și până astăzi. Important este că ea există și merge înainte. Cu poticneli, derapaje și turații oscilante.