În două articole anterioare publicate în această revistă am arătat cum politica internă a devenit principala vulnerabilitate a României prin desconsiderarea politicii de securitate națională, din cauza ignorării pericolelor internaționale, politizării instituțiilor de securitate națională și tentativelor de creare a dublei comenzi. În articolul de astăzi am să explic de ce cred eu că, într-o manieră riscantă, clasa politică desconsideră politica de securitate națională, ignorând pericolele internaționale la adresa României.

Primul motiv pentru care clasa politică din România ignoră pericolele internaționale la adresa țării este egoismul. Iar asta se întâmplă pentru că politicianul român, în marea lui majoritate, într-o manieră foarte egoistă, este preocupat doar de bunăstarea proprie și de satisfacerea intereselor individuale. În ciuda declarațiilor de bune intenții, în România, într-o manieră medievală, oamenii politici au ca principală preocupare satisfacerea nevoilor lor materiale, ale familiei și eventual ale prietenilor apropiați. În fiecare zi are loc o adevărată negare a sensului propriu al politicii, care înseamnă binele cetății. Să nu uităm că însuși cuvântul politică vine din grecescul „polis”, cetate. Ca atare, scopul suprem al politicii este binele cetății, în termeni actuali asta însemnând binele țării și al cetățenilor ei. Or, forma minimală, esențială de bine al „cetății” este însăși securitatea ei națională, protejarea integrității teritoriale de eventualele pericole și a libertății de decizie. Poate cel mai puternic argument care susține observațiile mele este modalitatea de negociere a ministerelor în faza de formare a guvernelor de coaliție, cum au fost mai toate guvernele României în ultimii zece ani. Este un lucru bine știut că mulți ani de zile, unul dintre ultimele ministere negociate a fost Ministerul Apărării Naționale. Pentru că bugetul acestui minister a fost ani de zile foarte mic, gestionarea sa presupunea o expertiză aparte, costurile politice erau mari, mai ales atunci când Armata României, pe timpul derulării misiunilor din străinătate, înregistra pierderi de personal. Dintr-o perspectivă egoistă, ministerul era neinteresant pentru politicieni.

Egoismul clasei politice mai are și un alt efect nociv asupra securității naționale. Dorința de îmbogățire rapidă, de obținere de avantaje personale a dus la o acută instabilitate politică. Anul trecut am înregistrat „performanța” de a schimba trei miniștri ai Apărării într-un an de zile. În ultimii zece ani, media supraviețuirii în funcție a unui ministru este de aproximativ un an de zile. Iar asta se întâmplă într-o țară în care miniștrii au foarte multă putere și ei și-o exercită foarte personal, în detrimentul birocrației specializate. Toată această instabilitate politică a făcut ca în România ideea de strategie, de gestionare a unor probleme importante pe termen lung să devină de prisos. Pentru că importante sunt interesele particulare ale celor care conduc diferitele ministere sau agenții guvernamentale, România nu mai are politici pe termen lung. Or, politica de securitate națională este prin definiție una pe termen lung. Un plan de înzestrare a Armatei întotdeauna se va întinde pe mulți ani, timp în care noi schimbăm câteva guverne și zeci de miniștri. Planul de înzestrare a Armatei Române cu rachete Patriot se va derula între 2017 și 2026, stabilitatea politică fiind esențială pentru succesul său.

Al doilea motiv pentru care clasa politică ignoră actualul grad ridicat de pericol al sistemului internațional este corupția sau, mai exact, dorința ei de a dilua combaterea corupției. Atunci când o țară este amenințată, responsabilitatea politică reclamă o altă atitudine în special din partea clasei politice. Să nu uităm că prin însăși menirea ei, clasa politică este principalul responsabil pentru binele cetății. Or, când cetatea este în pericol, principalul exemplu de dedicare publică, de generozitate, de altruism, de preocupare pentru binele comun trebuie să-l dea politicienii. Cel mai la îndemână exemplu pe care-l avem este cel al Ucrainei, o țară aflată sub agresiune militară. Or, tocmai în aceste condiții grele, când însăși existența lor ca țară este amenințată, politica internă este zguduită de mai multe scandaluri de mare corupție, cazuri clare de trădare națională.

Dacă actuala clasă politică din România, în acest moment, ar recunoaște că ne confruntăm cu un grad sporit de pericol, ar risca să fie întrebată în secunda doi două lucruri. În primul rând, ce soluții are pentru gestionarea competentă a noilor amenințări de securitate națională? Lucru deloc simplu pentru o clasă politică amenințată de deprofesionalizare. Dar și mai complicată ar fi cea de-a doua întrebare. De ce voi nu vă schimbați atitudinea, inclusiv față de corupție, nici măcar acum, când țara se confruntă cu pericole sporite pe zona de securitate națională? Când fiecare leu pe care voi îl furați nu este deturnat numai de la construcția de spitale sau de la modernizarea de școli. El este, în egală măsură, refuzat celor care răspund de combaterea spionajului, de contracararea atacurilor cibernetice sau a celor informaționale. Și de-abia asta este adevărata trădare națională.