Reuniunile mai importante, „la vârf”, de orice nivel, locale, regionale, internaționale, se încheie de cele mai multe ori cu declarații scrise, cu tratate, pacte, cu memorandumuri, acorduri, protocoale și cum li se mai spune: documente care sintetizează concluziile la care participanții au ajuns prin negociere.

Să le privim mai îndeaproape pe cele numite „protocoale”. La „vârful” mondial al relațiilor dintre statele planetei, au fost adoptate – bunăoară – Protocolul de la Montreal în 1987 sau cel de la Kyoto în 1997, urmate – între altele – de marele Acord de la Paris din 2015 (toate pe problematică ecologică). Și la nivele mai modeste se semnează frecvent protocoale între instituții cu profiluri varii, după identificarea unor soluții de colaborare. Textele precizează obligațiile fiecărei părți și mai ales mecanismele de lucru. În anumite domenii, de pildă în medicină, în activitatea spitalicească, dar și în organizarea pompierilor, probabil și în alte cazuri, sunt numite „protocoale” chiar procedurile obligatorii pentru rezolvarea unor situații recurente: pași preciși, stabiliți de conducere, fără să fi avut loc vreo armonizare cu opinii din afară. Cuvântul capătă în asemenea situații un sens apropiat de cel de „regulament” sau „regulament intern”, „de ordine interioară”: la locul accidentului trebuie urmat „protocolul” specific pentru salvare sau resuscitare; în sala de operație – la fel, se respectă cu sfințenie „protocolul”, cu etape pregătitoare, anestezie ș.a.m.d.

Documentele de la Montreal sau de la Kyoto, rezultate din mari operațiuni de negociere internațională, sunt bine-cunoscute. Multe alte protocoale, mai ales cele mai mărunte, înțelegerile preponderent tehnice dintre instituțiile unei țări, naționale ori locale, rămân de uz intern, neștiute decât de către cei care le aplică, așa cum se-ntâmplă și cu „protocoalele”-regulamente.

Există – firește – și acorduri, pacte, memorandumuri și protocoale secrete, atunci când subiectele sunt ținute departe de ochii lumii: înțelegeri „la vârf” între politicieni care au motive să-și solicite reciproc discreția, decizii de strategie militară, convenții care ar avea efecte nedorite dacă ar fi anunțate. Legislația fiecărui stat și dreptul internațional reglementează explicit statutul „secret” al anumitor operațiuni desfășurate de responsabilii politici sau de serviciile de informații, instituții prin natura lor „opace”. Acordul de la Yalta din 1945 sau cel de la Malta din 1989 au fost făcute publice ulterior, mai degrabă atunci când au început să se vadă cu ochiul liber consecințele decât în urma unor decizii de devoalare. Mai des decât celelalte variante sinonimice au fost percepute drept secrete „protocoalele”, în special din cauza caracterului de reglementare strict internă al multora. Așa a fost și încă mai este în secte și în organizații de tip ocult, cum ar fi cele masonice, care au „protocoale” ritualice de constituire și de funcționare. De-aici și până la confecționarea și răspândirea interesată a unor false documente „secrete” drumul n-a fost lung: ne stă la îndemână exemplul excepțional al așa-numitelor Protocoale ale înțelepților Sionului, fabricate de poliția secretă a Imperiului Țarist rus la începutul secolului XX pentru a alimenta antisemitismul din epocă. Mișcările de extremă dreapta din întreaga Europă le-au preluat și le-au instrumentalizat, cu consecințe îngrozitoare: Al Doilea Război Mondial și Holocaustul, crime de proporții fără precedent în istorie.

Și iată noua vogă a „protocoalelor secrete” în România anilor 2017-2018! Majoritatea parlamentară, cea disperată să găsească soluții de blocare a justiției, căci numeroși lideri și afiliați corupți sunt anchetați și primesc condamnări, inventează argumente care să-i justifice acțiunile. Ca primă linie strategică, proclamă comiterea de teribile „nedreptăți” care n-ar putea fi eliminate decât prin amendarea legilor în așa fel încât propriile lor culpe să nu mai poată fi pedepsite: ai furat, dar infracțiunea nu mai apare în noile reglementări penale! A doua linie constituind-o atacul asupra instituțiilor judiciare, alături de altele pe care nu le pot controla, acuzate de malversațiuni neverificabile: ele ar face parte dintr-un „sistem” ocult, dintr-un „stat paralel”, în miezul căruia ar funcționa un malefic „binom” compus din Departamentul Național Anticorupție și Serviciul Român de Informații, acestuia din urmă imputându-i-se adoptarea de „protocoale secrete” cu parchetele și cu alte instituții ale statului, nu doar din justiție, pentru „ascultări ilegale”.

E vorba – însă – despre acordurile de clarificare procedurală adoptate în perioada în care legislația nu permitea decât SRI-ului să urmărească persoane și telefoane. Ținând cont de faptul că nimeni altcineva nu avea voie să posede echipamente de ascultare și că ele erau necesare în anchetele penale, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a decis ca parchetele să solicite SRI, sub mandat judecătoresc, să-i urmărească pe suspecți și să furnizeze înregistrările, fără alte interferențe. Pentru ca procedurile de lucru să fie clare, s-au întocmit protocoale de colaborare instituțională. Totul în condițiuni perfect legale. Ulterior, când actuala majoritate a început să caute soluțiile de salvare, Curtea Constituțională a sărit în sprijin, a cerut desființarea protocoalelor cu pricina și a impus fiecărei instituții care are nevoie de ascultări să le facă singură.

De-aici campania guvernanților antijustiție de „demonizare” a regulamentelor care stipulaseră cum anume să se obțină informații utile pentru dovedirea infracțiunilor de corupție. Consecințe concrete – însă – nu sunt, spre ghinionul lor: instanțele care au evaluat între timp asemenea protocoale le-au declarat legale în condițiile emiterii lor, iar dosarele, construite din probe incriminante, merg înainte, către condamnări…