Descartes sau #exist

258
5 minute de lectură

René Descartes s-a născut într-o perioadă în care Inchiziția încă exista. Rămas fără mamă de mic, a fost dat la opt ani să studieze la un colegiu iezuit. De aici ne gândim că poate mânat de credința adevărată sau doar de dorința de a-și răspândi ideile fără să fie acuzat de erezie, a încercat la maturitate să demonstreze existența lui Dumnezeu pornind de la celebra lui axiomă „Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist!” Cum a ajuns el la această concluzie e greu de spus. Probabil prin intermediul gândirii. Numai că biologic vorbind, existența este anterioară gândirii, care apare un pic mai târziu prin naturalul proces al cunoașterii și învățării. Deci zicerea celebră a lui Descartes e destul de precară. Și totuși, pornește de la ea și face o demonstrație perfect elucubrantă. Spune: eu gândesc, deci exist. Gândesc despre moarte, despre existență, dar și despre Dumnezeu, pe care îl numesc Ființa Perfectă. În același timp, eu sunt o ființă imperfectă. Cum ar putea o ființă imperfectă să cugete la perfecțiune? E clar, conchide el, că acest gând a fost inspirat, revelat de Ființa Perfectă. Ergo, Dumnezeu există! Ce nu putea să înțeleagă Descartes, probabil și fiindcă obișnuia să lipsească de la cursurile colegiului iezuit la care învăța, e că existența lui Dumnezeu nu trebuie demonstrată. Religia nu e o știință. Legile lui Dumnezeu nu sunt similare celor ale lui Kirchhoff, care a arătat că suma intensităților curenților continui care intră într-un nod de rețea este egală cu suma intensităților curenților care ies din același nod. Religia funcționează pe bază de credință și de dogmă. Las la o parte iubirea pentru că, deși cea mai importantă, e un pic mai complicată și nu la îndemâna oricui. Cei care nu cred ignoră oricum această nefericită demonstrație. Iar cei care cred că Dumnezeu este Creatorul au ajuns la această concluzie nu în urma unor calcule pitagoreice. Numărul Fiarei nu e frământat în același aluat cu numărul lui Avogadro. Or, Descartes acceptă că Dumnezeu este Creatorul atâta vreme cât încearcă să ne arate că El există. În aceste condițiuni, demonstrația lui este ridicolă. E ca și cum telefonul ar încerca să demonstreze existența lui Graham Bell, iar becul s-ar chinui să ne convingă că Edison a existat.

Raționalistul Descartes respinge teoriile lui Aristotel și Porfir despre omul ca animal rațional. „Așadar, ce am crezut mai înainte că sunt? Fără dificultate, m-am gândit că eram om. Dar ce este acela un om? Voi spune, oare, că este un animal rațional? Cu siguranță nu: căci ar trebui după aceea să cercetez ce este un animal, și ce este rațional, și astfel de la o singură întrebare am cădea pe neobservate într-o infinitate de altele mai dificile și mai stânjenitoare.” Deci omul nu vrea să se complice. Decretează simplu că el există datorită rațiunii. Dar mai devreme recunoștea că habar n-are ce este rațiunea. Cum a ajuns la concluzia că gândirea determină existența? Prin rațiune, evident. Ușor defectuoasă, dar totuși rațiune. Atât de sofistică încât l-ar face invidios chiar și pe Socrate. Cel ce nu gândește nu există? La această întrebare Descartes a răspuns evaziv. Nu, dar e cel mai sigur că eu exist pentru că gândesc. La începutul anilor ’90, în România frământată de mișcări sociale cauzate de căderea comunismului au existat mitinguri ale muncitorilor care aveau o lozincă uluitoare. Noi muncim, nu gândim. Se voia o palmă data intelectualilor care, vezi Doamne, nu munceau, erau paraziți. Deci oamenii recunoșteau cu o simpatică naivitate că nu gândesc. Asta înseamnă că ei nu existau? Nu. Existau și erau majoritari. Ulterior au încercat chiar să și gândească, însă era un pic cam târziu.

Nu putem însă judeca un om doar după erorile pe care le face. Evoluția însăși înseamnă contradicții și reveniri asupra a ceea ce credeam odinioară. Descartes a fost un spirit extraordinar care a încercat după puterile lui să împace religia cu știința. Cu erori, dar și cu o sârguință uriașă. S-a autodecretat spirit liber și a mers să predea matematici și filozofie la marile curți europene. Finalul a fost un pic cam dur pentru el. Serviciile filozofice i-au fost solicitate și de Cristina, regina Suediei. Cristina era o tânără frumoasă care, deși era o mare amatoare de rațiune, nu neglija deloc sportul. Pe Descartes îl știm deja ușor îmbătrânit și bolnav de plămâni. Chiar și elev primise o derogare de la iezuiți să stea în pat până pe la 11 și să nu participe la slujba de dimineață. A avut neșansa să se îndrăgostească de sprintena regină (cu care s-a și certat de nenumărate ori) care obișnuia să alerge de la prima oră pe faleză ca să se mențină în formă. Amorezat, Descartes a început să se țină după ea. Numai că, neobișnuiți cu clima, plămânii i-au cedat și filozoful s-a prăpădit. Ironia face ca într-adevăr să fi avut dreptate. Cel puțin în ceea ce-l privește, când amorul i-a luat mințile, deci când a încetat să mai gândească, a încetat și să mai existe.

[adrotate group="1"]

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele