Ediția tipărită | Briefing

9 august 2018

ÎNTR-O excursie la New York la finele anilor 1860, jurnalistul Henry George a rămas uluit. A văzut că orașul în creștere rapidă era un loc de o bogăție inimaginabilă. Și totuși, conținea o sărăcie mai profundă decât cele mai puțin dezvoltate zone de pe Coasta de Vest. Cum se putea așa ceva? George a avut o epifanie. Prea multa bogăție a New Yorkului era acaparată de bogați, care nu făceau nimic ca să contribuie la dezvoltarea urbei, dar îi exploatau bogățiile prin intermediul chiriilor. Problema putea fi rezolvată printr-o taxă pe valoarea terenurilor.

George a publicat apoi capodopera sa, „Progres și sărăcie”, care s-a vândut în mai multe exemplare în America anilor 1890 decât orice altă carte, cu excepția Bibliei. Ea a dat naștere la campanii pentru impozitarea valorii terenurilor în întreaga lume. A inspirat și un joc de societate, „Jocul proprietarului”, un precursor al Monopoly. Jocul arăta cum piețele de proprietate tind în mod natural spre monopoluri, în care un jucător poate să perceapă toată chiria. Dar o trăsătură suplimentară, care nu apare în versiunile ulterioare, era o taxă pe valoarea terenului – care, spre deosebire de taxa pe proprietate, nu variază în funcție de numărul de case sau hoteluri construite pe el. Taxa asta făcea să-i fie imposibil oricărui jucător să câștige, ci îi făcea bogați în tandem, întrucât veniturile din taxă erau distribuite între ei.

O taxă pe valoarea terenului poate să pară o perspectivă atractivă pentru cei care sunt afectați de valorile înalte ale terenurilor de azi. Cererea crescândă din orașele bogate a făcut ca valoare terenurilor din interior și din jur să crească exponențial, după decenii de dobânzi în scădere. Multă sărăcie persistă în acele locuri. Dar problema chiriilor mari – și a proprietarilor bogați – are din nou accente politice, deoarece ea îi afectează acum și pe cei relativ prosperi. Chiriile sunt atât de scumpe în locuri ca zona Golfului San Francisco, încât până și cei din industria tehnologică, care câștigă sute de mii de dolari pe an, se plâng că nu își pot permite să trăiască acolo.

Dumnezeu a făcut pământul

În întreaga lume bogată s-a deschis o prăpastie generațională adâncă între generația baby boom care sunt proprietari de case și „generația chiriași”. Multe persoane mai în vârstă s-au îmbogățit pe măsură ce prețul caselor a urcat, dar majoritatea tinerilor nu pot să spere să cumpere case în locuri precum Londra, dacă nu beneficiază de o mare moștenire. Pentru că presupun că prețul caselor va continua să crească, ei consideră că sunt privați de o șansă la bunăstarea financiară, în timp ce seniorii cu terenuri continuă să se bucure de o mană cerească de pe urma boomului imobiliar. Pare că este timpul de a readuce în prim-plan gândirea de tip George.

Taxele pe teren au avut de mult o atracție magnetică asupra liberalilor și economiștilor. Atracția asta are două rădăcini. Prima este echitatea. Se susține că fiecare persoană are un drept moral egal la roadele Pământului însuși. În istoria gândirii politice, chiar și cei mai acerbi avocați ai drepturilor de proprietate s-au luptat să justifice modul în care proprietatea legitimă asupra terenului a putut să apară de la bun început, dat fiind că îi privează pe alții de o resursă naturală. „Domnul a dat Pământul oamenilor”, spune „Pământul”, un imn în stil George, adoptat de vechiul Partid Liberal al Marii Britanii, care se cântă la reuniunea anuală a succesorului său, Partidul Liberal Democrat. 

Cea mai cunoscută încercare de a justifica proprietatea asupra terenului a fost a lui John Locke, în secolul XVII. El susținea că, dat fiind că oamenii sunt proprietarii propriei lor munci, munca Pământului conferă drepturi de proprietate asupra produsului rezultat (de pildă, o fermă). Totuși, chiar și Locke susținea că asta nu funcționează decât atâta timp cât rămâne „destul, și la fel de bun, în comun pentru alții”. Această condiție poate fi întrunită în sălbăticie, dar nu în marile orașe. În price caz, o astfel de combinație pare o justificare șubredă pentru achiziție. Robert Nozick, un filozof libertarian din secolul XX, se îndoia că dacă își varsă conserva de suc de roșii în ocean, combinația dintre cele două ar însemna că el ar putea să pretindă apoi proprietatea asupra oceanului. Fără o bază bună pentru proprietatea terenurilor, cum ar putea fi echitabil ca proprietarii să se îmbogățească din chirie?

Cea de-a doua trăsătură atractivă pentru taxele pe valoarea terenurilor – una care îi atrage pe economiști – este eficiența lor. Taxarea unui bun în mod normal scade oferta și ridică prețurile. Taxele pe venit fac ca oamenii să muncească mai puțin sau să depună mai puțin efort. Taxele pe alcool descurajează consumul. Taxarea valorii proprietăților în mare descurajează dezvoltarea. Terenul este însă diferit. Oferta este fixă și nu poate să dispară. Ca atare, atâta timp cât proprietarii concurează unii cu alții pentru chiriași – ale căror număr și disponibilitate de a plăti nu sunt afectate – taxa nu poate, în teorie, să se traducă în chirii mai mari. Proprietarii trebuie pur și simplu să plătească și să continue ca mai înainte. În 1978, aceasta eficiență l-a împins pe Milton Friedman, un celebru economist al pieței libere, să declare că o taxă pe valoarea neîmbunătățită a terenului este „cea mai puțin proastă taxă”.

Atât de convins era George de argumentele pentru taxarea terenului, că s-a gândit că statul ar trebui să confiște toate chiriile pe terenuri. Nimeni nu trebuia să poată să profite de proprietatea asupra terenurilor. El considera că această taxă va permite să se obțină venituri suficiente pentru a aboli toate celelalte taxe. Campania sa pentru o „taxă unică” îi convenea lui George, care, ca și Friedman, susținea comerțul liber și piețele libere în restul economiei.

(…)

Citeşte articolul integral în limba română în numărul 11/ 17 – 23 august 2018 al revistei “Reporter Global”, paginile 30-34.

Acest articol a apărut în secțiunea Briefing a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „On firmer ground”