10 august 2018 – o dată memorabilă a istoriei noastre contemporane. Marele miting „al diasporei” a scos în prim-plan o realitate politică și – într-un sens mai larg – demografică și socio-culturală definitorie pentru lumea de azi, valabilă și pentru România: joncțiunea dintre populațiile așa-zicând „teritoriale”, trăitoare în interiorul granițelor naționale, și cele „deteritorializate”, strămutate în „străinătate”, în alte țări.

De multă vreme se pleacă „în pribegie” sau „în bejenie”, din cauze varii, de cele mai multe ori de nevoie. Până nu demult, părăsirea locurilor „de baștină” ducea la o ruptură definitivă: cei din depărtări și cei rămași acasă nu mai știau nimic unii despre alții. Modernitatea a început să „micșoreze” distanțele și să faciliteze comunicarea, ceea ce a permis menținerea legăturilor, firave o vreme, doar prin corespondență și prin vizite rare, apoi din ce în ce mai strânse, prin telegraf și telefon, precum și grație călătoriilor cu vehicule din ce în ce mai rapide. La trecerea către postmodernitatea „globalizantă”, migrația oamenilor pe planetă s-a extins spectaculos, producând fenomene de răspândire a unor populații care s-au adaptat în teritoriile-țintă, dar și-au și păstrat trăsături de identitate națională primă și legături nu rareori foarte strânse cu spațiile de proveniență. În termeni administrativi, situația presupune fie asimilarea în țările de adopție, unde imigranții obțin „naturalizarea” și participă la alegeri ca membri ai comunității în care s-au integrat, fie păstrarea cetățeniilor deținute din naștere, respectivii având doar „domicilii în străinătate”, cu sau fără intenții de întoarcere la un moment dat, și putând să-și exercite în continuare drepturile politice și electorale în „patriile-mume” (vezi și cazurile mixte, de „dublă cetățenie”, admisă în multe state). Legislațiile electorale s-au modificat în consecință, acceptând votul de la distanță, „prin corespondență”, și mai nou prin internet, „electronic”.

România a fost până în 1989 izolată de aceste evoluții, căci regimul comunist, totalitar, și-a ținut cetățenii închiși între granițele naționale, cei „plecați” fiind considerați „fugiți”, „trădători”, scoși din evidențele administrative, deposedați prin confiscarea bunurilor lăsate în țară, necum acceptați ca participanți de la distanță la politica internă, controlată de partidul unic. Nici după 1990 nu s-au făcut progrese majore în acceptarea participării electorale a fostului „exil” românesc, devenit „diasporă” în noile condiții de libertate din țară. A apărut între timp și s-a extins fulgerător în toată lumea „rețeaua globală”, încât în multe democrații se votează prin internet. Legislația noastră electorală n-a ținut pasul: din motive care țin – poate – de incultură sau de inerțiile de mentalitate, dar mai ales de interesele partidelor „localiste”, naționaliste, retrograde, care știu că n-ar fi votate de cetățenii „contaminați” de democrațiile mai avansate din țările în care trăiesc, nu s-au deschis decât prea puține secții de vot în ambasadele și consulatele României, la care mulți compatrioți răspândiți pe întreg teritoriul statelor de reședință nu pot ajunge, și nu s-a acceptat decât în condiții puțin încurajatoare votul prin corespondență, încă nu și cel electronic.

Sunt – totuși – ani buni de când, chiar și fără sprijin legislativ și instituțional de acasă, românii din străinătate, și din vechiul „exil” anticomunist, și din recentele valuri de migrație economică, se implică tot mai mult în viața politică din țară, reacționează, își exprimă opiniile în noul spațiu public „virtual”, care, în ce privește informarea și comunicarea, abolește complet distanțele și permite oricui, oriunde s-ar afla, să fie la curent cu ce se întâmplă și să intervină cu comentarii. Un moment de participare semnificativă la procesul politic de acasă a fost cursa pentru președinție din noiembrie 2014, când diaspora s-a mobilizat în favoarea candidatului Klaus Iohannis: nu doar ca participare directă, ci și – mai ales – prin presiunile exercitate asupra rudelor din țară, somate să voteze, cu posibil efect decisiv asupra rezultatului. Pentru ca din ianuarie 2017 protestele împotriva strategiei PSD-ALDE de alterare a democrației și a statului de drept să fie susținute de numeroși români de la distanță. N-aveau cum s-o facă – însă – decât prin mici acțiuni de grup, în diverse puncte de pe glob, ori prin internet.

Ș i a venit luna august 2018, când diaspora și-a anunțat descinderea la București pentru a susține mișcarea de rezistență la fața locului. Atmosfera momentului a fost entuziast-„unionistă”: coloanele de mașini au fost întâmpinate sărbătorește la granițe, cu steaguri tricolore și cu scandări solidare, apoi caravanele au oprit în orașele de pe traseele spre Capitală pentru alte episoade de înfrățire patriotică, în ideea de salvare a țării. A fost invocat insistent Centenarul Marii Uniri. Mitingul de pe 10 august a adunat peste 100.000 de participanți din diaspora, din București și din provincie, poate 110 sau 120.000, în Piața Victoriei și pe toate bulevardele și străzile adiacente, cu alți 100.000 la mitinguri paralele, peste tot în țară, în total aproximativ un sfert de milion de oameni, consfințind reunirea simbolică a celor două comunități complementare care au ajuns să formeze în zilele noastre un popor: „teritorialii” de-acasă și „deteritorializații” din străinătate.

O dată – așadar – memorabilă. Și o nouă realitate politică, demografică, socio-culturală, care va marca de-aici încolo viața noastră publică.

(Nimic aici despre turbulențele și violențele provocate de grupurile de huligani infiltrați în masa manifestanților și nimic despre represiunea disproporționată a trupelor de jandarmi – lucruri regretabile, semnificative în felul lor, dar prea puțin importante prin comparație cu marile semnificații ale momentului…)