Scena politică a dominat spațiul public cu lansări previzibile în cursa prezidențială, cu poziționări încă ezitante ale partidelor mai mici față de candidații cu șanse, cu o remaniere minimalistă a unui guvern supradimensionat. Nimic spectaculos, poate doar surprinzătorul zvon de ultimă oră potrivit căruia PMP ar vrea să-l convingă pe Toader Paleologu să candideze la alegerile prezidențiale. La o privire lucidă, într-adevăr toate partidele au nevoie de un candidat puternic la prezidențiale, nu neapărat pentru că și-ar face vreo iluzie, Iohannis pare de nedepășit, ci pentru a coagula energiile partidului. Cursa pentru prezidențiale este, pentru partidele mici, o campanie de imagine pregătitoare pentru alegerile locale și parlamentare de anul viitor. Și nu doar pentru ele. Social-democrații oferă și ei surprize, e aproape ca în Statele Unite, unde se înscriu în cursă mai mulți candidați din ambele mari partide, Democrat și Republican. Deosebirea e că la ei convențiile partidului fac selecția prin cumularea votului la nivel național, la capătul unor campanii istovitoare, dar convingătoare, în timp ce la PSD decizia se ia în culise. Intrarea premierului Viorica Dăncilă în lupta pentru Cotroceni pare a fi o soluție logică, în actuala conjunctură economică a României. Ea l-ar înlocui pe Eugen Teodorovici, ministrul de finanțe care și-a anunțat intenția de a candida la președinție. Pe ce mizează oare Teodorovici? Dincolo de șarmul personal, care rămâne o noțiune relativă, el s-ar putea, desigur, bizui pe susținerea baronilor locali, pe care-i poate susține cu ajutoare financiare. Acum. Din păcate însă, miniștrii de finanțe nu sunt nicăieri în lume figuri populare, politicieni adulați de public. Nici nu-și propun asta, uneori trebuie să impună măsuri esențiale pentru țară și echilibrele ei, pe care însă populația le detestă. În plus, tot Finanțele gestionează Fiscul, acest braț înarmat cu penalități al fiscalității, care nu transmite nicăieri în lume vreun semnal de simpatie pentru contribuabili. De normalitate, de eficiență sau de chibzuință, da, dar nimeni nu laudă Fiscul. Și atunci, ce iluzie îl mână în luptă pe Teodorovici? E un joc de imagine, la capătul căruia se consolidează poziția de lider al PSD. Probabil, nimic mai mult, ținta reală fiind președinția partidului. Dar presiunea unui buget supradimensionat la venituri și subdimensionat la cheltuieli, cum bine avertiza Ionuț Dumitru, când conducea Consiliul Fiscal, aruncă în aer șansele ministrului de finanțe de a construi măcar o imagine bună partidului. Dacă ar candida, Teodorovici ar trebui totuși să încerce să răspundă serios la câteva întrebări esențiale pentru contribuabili. Cum ar fi, de pildă, de ce a acceptat să lucreze pe un buget haotic, un buget-iluzie? De ce nu a cerut, pentru că putea, să i se prezinte un proiect realist de buget. De ce a acceptat cosmetizarea rezultatelor exercițiului bugetar de anul trecut, când sume mari de cheltuieli au fost amânate pentru acest an? Câte firme au suferit din cauza acestor amânări? Deși uneori ministrul finanțelor încearcă soluții surprinzătoare pentru a rezolva unele din problemele bugetului, esențial pentru economie, într-o campanie prezidențială nu se va putea prezenta doar cu texte precum „am mărit lefurile”. Va trebui să explice și de ce România se împrumută mai scump decât Grecia, atenție, în vremuri de creștere economică, nu în vreo recesiune sau în vreo criză.

Mai mult, ministrul finanțelor trebuie să declanșeze acum o operațiune delicată și periculoasă pentru orice politician: rectificarea bugetară, în condițiile în care a fost avertizat de economiști că bugetul de stat nu a luat în calcul sumele necesare pentru plata salariilor în câteva domenii-cheie ale statului, pe ultimele luni ale anului. A venit momentul rectificării, deci, simultan cu cel al onorării promisiunilor pentru primarii-agenți electorali. Poate Teodorovici să livreze mai mulți bani către diverse orășele sau comune și să ignore presiunile disperate ale primarilor din marile orașe? Probabil, dânsul crede că poate, însă Robert Negoiță, primarul sectorului 3, tocmai îi explică altceva, și anume că nu-și va putea permite asta.

Însă măsura de a impozita pensiile care depășesc 10.000 de lei cu o taxă de „solidaritate” nu-i va asigura vreun succes la public și la voturile acestuia. Deja lumea asta care câștigă mai puțin se întreabă retoric de ce nu sunt oare tăiate aceste pensii. În plus, această bizară taxă de solidaritate a aleșilor cu restul lumii poate fi și un semnal că, undeva în laboratoarele secrete ale politicilor fiscale, se fac scenarii de revenire la impozitul progresiv.

În esență, o eventuală candidatură a ministrului de finanțe la președinția României ar fi un turneu de autoflagelare, obositor și sortit eșecului. Pentru că, în definitiv, lumea s-ar întreba așa: dacă nu avem probleme cu banii, atunci de ce impunem o taxă de solidaritate? Și, apoi, solidaritate față de cine? De erorile programului de guvernare, de politicile iraționale, de indiferența politicienilor față de observațiile critice la adresa politicilor economice riscante?

Ca atare, intrarea în cursă a premierului Dăncilă are, din perspectiva imaginii partidului care se află la guvernare, o logică politică simplă, fără a avea șanse reale de a-l învinge pe Iohannis.