Liber schimb

„NU MAI ESTE deloc nevoie ca Statele Unite să concureze cu o mână legată la spate”, le spunea Richard Nixon, pe atunci președintele Americii, compatrioților săi, în 1971. Cu acest discurs, el a anunțat sfârșitul ordinii economice postbelice, suspendând convertibilitatea dolarului în aur și ridicând tarifele la importuri. Supraviețuirea ordinii de azi, care a apărut după haosul care a urmat, pare și ea să fie acum sub semnul întrebării. În alte circumstanțe, dispariția ei ar fi putut să nu fie deplânsă. Dar, cu fiecare zi de august care trece, perspectivele unei tranziții fericite de la un regim monetar global la altul par tot mai sumbre.

Comerțul internațional este complicat de faptul că majoritatea țărilor au propriile monede, care se mișcă în moduri particulare și care pot fi menținute la rate scăzute pentru a spori competitivitatea. Eforturile guvernelor de a gestiona monedele sunt constrânse de anumite concesiuni. A le ținti pe o ancoră externă pentru a le stabiliza valoarea înseamnă fie a ceda controlul politicii economice interne, fie a restrânge accesul la fluxurile de capital externe. Sistemele de ordine monetară, care rezolvă aceste aranjamente într-un fel opus altuia, funcționează până la un punct. Contextul pentru conflictul economic al Americii cu China este un sistem care a funcționat cândva, dar care nu mai funcționează.

Astfel de lucruri se întâmplă. Prima mare epocă de globalizare, care a început la finele secolului al XIX-lea, a fost construită pe standardul în aur. Guvernele fixau valoarea monedelor lor în aur, sacrificând oarecum controlul asupra economiei interne. Acest aranjament a devenit nesustenabil în timpul Marii Depresiuni, când guvernele și-au renegat angajamentele lor monetare. Pe măsură ce se devalorizau, unul după altul, partenerii comerciali furioși au ridicat tarifele, iar lumea s-a retras în blocuri monetare rivale. În 1944, națiunile Aliate au încercat din nou să structureze o ordine monetară la o conferință de la Bretton Woods, în New Hampshire. Țările participante și-au fixat monedele la dolar (cu o anume marjă pentru ajustare). Dolarul, la rândul lui, a fost fixat pe echivalentul în aur. Armistițiul a supraviețuit doar un sfert de secol. Pe măsură ce balanța comercială a Americii slăbea, iar inflația creștea, în anii ʼ60 și ʼ70, încrederea în etalonul aur pentru dolar a pierit. O politică fiscală și monetară drastică, de strângere a curelei, ar fi putut să îi restabilească credibilitatea în afară, dar cu un cost mare în interior. Forțat să aleagă între interesul intern și supraviețuirea sistemului monetar global, Nixon a abandonat angajamentele americane de la Bretton Woods.

Sistemul actual, adesea descris ca Bretton Woods II, a apărut lent, din cenușa ordinii postbelice. Dominația dolarului nu s-a încheiat. O mare parte din comerțul mondial se face în dolari. Schimbările în politica economică americană încă au ecou în jurul lumii. Un dolar mai puternic slăbește comerțul global, așa cum sugerează cercetările, iar o politică monetară americană mai dură tensionează condițiile financiare globale. Printr-o experiență amară, economiile emergente au învățat că a te proteja împotriva uraganelor înseamnă să acumulezi mari rezerve de dolari, așa cum s-a întâmplat începând cu anii ʼ90 și culminând în 2014. Cumpărările de dolari de pe piețele emergente au menținut bancnota verde supraevaluată și au sporit competitivitatea exportatorilor de pe piețele emergente. America a început să înregistreze deficite mari și persistente de cont curent. Cu alte cuvinte, consumul ei excesiv a fost finanțat de împrumuturi din lumea emergentă, care a investit dolarii săi în active americane. Acest flux de bani – de la economii care acumulează rezerve, China mai ales, spre America, și de la consumatorii americani înapoi spre economiile care acumulează rezerve – a definit Bretton Woods II.

Regimul nu a părut niciodată foarte sustenabil. America nu putea să împrumute mereu din exterior, iar deficitele persistente de cont curent i-au afectat industriile de export. În anii 2000, unii economiști de temeau că investitorii vor pierde încrederea în bancnota verde, precipitând un colaps al dolarului și o criză globală. Câțiva observatori au prezis că America ar putea să se plictisească de rolul său în sistem sau că pagubele produse comunităților americane de dez-industrializare ar putea să-i facă pe politicienii din întreg spectrul sceptici față de câștigurile de pe urma globalizării.

Pentru un moment, părea posibil un final benign al Bretton Woods II. Pe măsură ce economiile din Europa deveneau mai integrate, iar China creștea, a apărut perspectiva unei lumi multipolare, în care dolarul împărțea datoriile de monedă de rezervă cu euro și renminbi. Consumatorii europeni și chinezi aveau să joace un rol la fel de important ca aceia americani – iar dezechilibrele globale aveau să se atenueze. Din nefericire, istoria a avut alte idei. În tulburările ultimului deceniu, investitorii s-au agățat de siguranța activelor în dolari, reîntărind hegemonia monetară americană. Crizele datoriilor au subminat încrederea în euro. Încrederea în ascensiunea inevitabilă a renminbi a fost afectată de încetinirea creșterii economice a Chinei și de entuziasmul ei diminuat pentru reforme. Concomitent, sistemul actual pare mai vulnerabil decât oricând. Intensificarea războaielor comerciale și monetare de către președintele Donald Trump amenință să răstoarne Bretton Woods II, chiar în momentul în care dispar alternativele atractive la acest sistem.

Istoria de repetă

Un sfârșit minim distructiv al Bretton Woods II rămâne de domeniul posibilului. Soarta sa ar putea să semene cu cea a Bretton Woods I, mai ales dacă Trump își va pierde funcția în 2020. Democrații sunt mai naționaliști din punct de vedere economic decât erau odinioară, dar le pasă de valoarea cooperării globale. Președintele Bernie Sanders sau Elizabeth Warren ar putea să încerce o depreciere unică a dolarului, în timp ce reangajează America față de un sistem de comerț global bazat pe reguli. O recesiune în China ar putea să îi sperie conducerea încât să ofere concesiuni comerciale, pe care să le accepte America.

Dar experiența anilor ʼ30 ar putea să se dovedească a fi un ghid mai bun. În absența unei ajustări coordonate la ratele de schimb și a unui final pașnic al ostilităților comerciale, lumea ar putea să intre într-un ciclu de devalorizări competitive și de creșteri de tarife. Pe măsură ce se destramă relațiile comerciale, țările se pot organiza în blocuri economice rivale. E greu de imaginat că lumea ar putea repeta o astfel de epocă urâtă din istorie. Dar nu la fel de greu pe cât a fost cândva.

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Into the woods” („În pădure” – joc de cuvinte în limba engleză woods = pădure, Bretton Woods)