de Ilie Dobre

…Ilie Balaci. Un fotbalist de spiță. Magnific. Apoteotic.

Artist între artiștii gazonului.

O „legendă vie” a Craiovei Maxima.

Un magician autentic al „dreptunghiului verde”. De stirpea unui Gicu Dobrin sau a unui Giussy Baratky, bunăoară. Sau a unui Titus Ozon, Gică Hagi sau Mopsu’ Dumitrache. Ori Rică Dumitru.

O tehnică briliantină.

Un jucător complet.

A strălucit, realmente, printre stelele fostei Craiova Maxima. Acel gol imparabil, dintr-o lovitură liberă, direct la vinclu, din returul acelei semifinale de vis cu Benfica Lisabona, din Cupa UEFA, din 1983, rămâne, certamente, un reper. O pecete. Ca și golul din meciul cu Fiorentina, disputat tot în Bănie, într-o ambianță tipic sud-americană. În fața unor tribune-furnicar, de pe arena toreadorului Oblemenco…

Ignorat pe iste plaiuri mioritice carpatine, ca antrenor, Minunea Blondă a Universității Craiovene din anii ei de glorie, Ilie Balaci a atins zenitul prin țările arabe. O prestigioasă Cupă a Campionilor Africii, două Supercupe ale Asiei, multiple Cupe ale Țărilor Arabe, Cupa Golfului arabic și tot așa.

A izbutit acolo unde „butoiașul atomic”, celebressimul Diego Armando Maradona, a ratat din primul foc. Și numai el…

A fost înnobilat, pe merit, cu purpura aurie de „Prinț al Deșertului”. În acel perimetru, în care șeicii s-au dovedit, totdeauna, generoși cu pungile de țekini, dar numai cu expresa condiție a atingerii performanței de vârf. Altminteri, au tăiat în carne vie. Fără cuget, fără inimă…

…Ilie Balaci. O fire aprigă, sinceră, deschisă. Incomodă uneori. Îndeosebi pentru cei neobișnuiți cu aflarea adevărului gol-goluț.

O emblemă. Care, într-un moment neprevăzut, „a șutat”… în plasa văzduhului, așezându-se întru eternitate într-o gingașă caleașcă de îngeri heruvimi…