Ediția tipărită | Lideri

18 octombrie 2018

ÎN ULTIMUL sfert de secol, abordarea Americii față de China s-a bazat pe încrederea în convergență. Integrarea politică și economică nu ar fi făcut doar China mai bogată, ci și mai liberală, pluralistă și democratică. Au existat crize, cum au fost cea din Strâmtoarea Taiwan din 1996 sau doborârea unui avion de spionaj în 2001. Dar America a rămas fidelă convingerii că, cu stimulentele potrivite, China va intra în cele din urmă în ordinea mondială ca o „parte responsabilă”.

Convergența este moartă azi. America a ajuns să vadă China ca pe un rival strategic – un actor răuvoitor și un violator de reguli. Administrația Trump o acuză de interferență în cultura și politica americană, de furt de proprietate intelectuală și de comerț inechitabil, dar și de faptul că nu caută să conducă doar în Asia, ci și să domine pe plan global. SUA condamnă tratamentul drepturilor omului în China și expansionismul agresiv al Chinei în străinătate. Luna aceasta, Mike Pence, vicepreședintele american, a avertizat că Beijingul este implicat într-o ofensivă „a întregului guvern”. Discursul său a sunat prevestitor, ca o trâmbiță care anunță un nou război rece.

Să nu vă închipuiți că Pence și șeful său, președintele Donald Trump, sunt singuri. Democrații și Republicanii se luptă unii cu alții, care mai de care, ca să critice China. Sentimentul în rândul oamenilor de afaceri, diplomaților și forțelor armate nu s-a mai raliat atât de repede din anii 1940 în spatele ideii că Statele Unite se confruntă cu un nou rival ideologic și strategic.

În același timp, China își schimbă și ea părerea. Strategii chinezi suspectează de mult timp că America a dorit în secret să împiedice ascensiunea țării lor. Asta este parțial motivul pentru care China a încercat să minimizeze confruntarea, „ascunzându-și punctele forte și așteptând să treacă timpul”. Pentru mulți chinezi, criza financiară din 2008 a spulberat nevoia de a păstra o atitudine umilă. America a fost dată înapoi, iar China a prosperat. Președintele Xi Jinping a promovat de atunci „Visul Chinez”, al unei națiuni care stă mândră în lume. Mulți chinezi consideră că America este o ipocrită, care comite toate păcatele de care acuză China. Timpul de a se ascunde și de a lăsa timpul să curgă a trecut.

Asta este foarte alarmant. Potrivit unor gânditori ca Graham Allison de la Universitatea Harvard, istoria ne arată cum hegemoni precum Statele Unite și puteri în ascensiune precum China pot să intre într-un ciclu de rivalitate beligerantă.

America se teme că timpul este de partea Chinei. Economia chineză crește aproape de două ori mai repede decât cea americană, iar statul pompează bani în tehnologii avansate, cum ar fi inteligența artificială, informatica cuantică și biotehnologia. Acțiunile care sunt doar descurajante azi – de a opri achiziția ilegală de proprietate intelectuală, să zicem, sau de a confrunta China în Marea Chinei de Sud – ar putea fi imposibile mâine. Că ne place sau nu, noile norme care guvernează modul în care superputerile se vor comporta unele cu celelalte se stabilesc acum. Odată ce se vor fixa așteptările, va fi greu ca acestea să fie schimbate din nou. De dragul omenirii, China și America trebuie să ajungă la o înțelegere pașnică. Dar cum?

Trump și administrația sa au înțeles corect trei lucruri. Primul este că America trebuie să fie puternică. Ea a întărit regulile privind achizițiile, pentru a da mai multă greutate securității naționale. A extrădat un presupus ofițer de informații chinez din Belgia. A sporit cheltuielile militare (deși banii suplimentari care merg în Europa sunt încă incomparabil mai mulți decât cei pentru Pacific). Și tocmai a mărit asistența externă, pentru a contracara generoasele investiții chineze în străinătate.

Trump are dreptate și că America trebuie să reseteze așteptările privind comportamentul Chinei. Sistemul comercial de azi nu împiedică firmele chineze, subvenționate de stat, să estompeze linia dintre interesele comerciale și interesul național. Banii guvernamentali subvenționează și protejează companiile care cumpără tehnologii cu utilitate dublă sau care obstrucționează piețele internaționale. China și-a folosit puterea comercială, dirijată de stat, în țările mai mici, pentru a influența politica externă în, să zicem, Uniunea Europeană. Occidentul are nevoie de transparență în finanțarea partidelor politice, a think tankurilor și a departamentelor universităților.

În al treilea rând, capacitatea unică a lui Trump de a-și semnala disprețul față de opiniile general admise pare să fi fost eficientă. El nu este subtil sau consecvent, dar la fel ca în cazul comerțului canadian sau mexican, intimidările din partea Americii pot duce la încheierea de acorduri. China nu va fi atât de ușor de manevrat – economia ei depinde mai puțin de exporturile în America decât cele ale Canadei și Mexicului, iar Xi nu poate să-și permită să-și trădeze umil Visul Chinez în fața poporului său. Totuși, propensitatea lui Trump de a perturba și de a ofensa i-a pus deja pe picior greșit pe liderii chinezi, care credeau că America nu va vrea să facă valuri.

Pentru ceea ce urmează, Trump va avea însă nevoie de o strategie, nu doar de tactică. Un punct de pornire trebuie să fie de a promova valorile americane. Trump se comportă ca și cum ar crede în puterea forței. El afișează un dispreț cinic față de valorile pe care America le-a sădit în instituțiile globale după cel de-Al Doilea Război Mondial. Dacă va urma acest curs, America va slăbi ca idee și ca forță orală și politică. Atunci când SUA concurează cu China ca gardian al unei ordini bazate pe reguli, ele pornesc de la o poziție de putere. Dar orice democrație occidentală care pornește o cursă dură cu China, în care sacrifică valorile, va pierde – și ar trebui să piardă.

Strategia ar trebui să lase spațiu pentru o ascensiune pașnică a Chinei – ceea ce înseamnă, inevitabil, că trebuie să i se permită Chinei să își extindă influența. Asta, parțial, datorită faptului că o încercare cu sumă zero de îndiguire este menită să ducă la conflict. Dar și datorită faptului că America și China trebuie să coopereze, în ciuda rivalității lor. Cele două țări sunt mai legate din punct de vedere comercial decât au fost vreodată America și Uniunea Sovietică. Și ele împărtășesc responsabilități care includ – chiar dacă Trump neagă asta – mediul înconjurător și interesele de securitate, cum ar fi peninsula Coreei.

Iar strategia Americii trebuie să includă valoarea care o separă cel mai clar de China: alianțele. În comerț, de pildă, Trump ar trebui să coopereze cu UE și Japonia pentru a pune presiune pe China, ca să se schimbe. În apărare, Trump nu numai că ar trebui să își abandoneze criticile la adresa NATO, ci să își ajute vechi prieteni precum Japonia sau Australia și să cultive alții noi, ca India și Vietnamul. Alianțele sunt cea mai bună sursă de protecție a Americii împotriva avantajelor pe care le va obține China de pe urma creșterii puterii ei economice și militare.

Poate că era inevitabil ca America și China să ajungă rivale. Dar nu este inevitabil va rivalitatea lor să ducă la război.

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „China v America”