Copiii noștri învață la istorie în clasa a opta despre cum s-au format poporul român și limba română. Lecția are o pagină în manual pentru că autorii au considerat că e de-ajuns. Ce rost are să ne batem capul cum dracului am ajuns noi să ne pricopsim cu limba și cu spiritualitatea pe care le deținem astăzi. Nu mai bine aflăm despre cum a introdus Clistene legile democrației ateniene și cum s-a format liga de la Delos acum două mii cinci sute de ani? Nu zic că e rău să învățăm despre grecii antici. Dar să le spui copiilor care deja au între 14 și 15 ani că romanii au cucerit Dacia, s-au cuplat unii cu alții, au mai venit și niște ostrogoți, gepizi și slavi și iată limba noastră o comoară mi se pare inadecvat. Sigur, e dificil să sintetizezi etnogeneza și formarea limbii noastre care au durat cam un mileniu și jumătate. Dar e bine să le dai elevilor niște repere. Nu să arunci în scârbă câteva informații disparate pe care copiii oricum nu le citesc, nici măcar pentru o notă mai bună. 

Amintesc și comentez imediat două scrisori care au avut impact în întemeierea limbii noastre naționale. Prima, celebra scrisoare a lui Neacșu din Câmpulung către un anume Hans Bengner, judele, adică primarul Brașovului. Asta începe așa: „Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăș Bengner ot Brașov mnogo zdravie ot Nécșu ot Dlăgopole.” Pe românește: Preaînțeleptului și cinstitului, și de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăș Bengner din Brașov multă sănătate din partea lui Neacșu din Câmpulung. Documentul conține mai multe cuvinte românești, însă e scris cu caractere slavone. I pak dau știre domnietale za lucrul turcilor. Povestea e simplă. Numitul Neacșu era un negustor bogat care avea legături cu mai-marii cetății. Era un fel de baron local care printre altele făcea și un fel de spionaj militar și economic. Îi spune lui Hans că turcii fac niște mișmașuri armate și vor să treacă trupe pe teritoriul nostru. Șeful turcilor, Mehmed bei, era unul de se temea de el și Basărab. (Trebuie că vorbește de Neagoe Basarab I, care a murit chiar în 1521, odată cu scrisoarea.) Ceva important trebuie să fi fost pentru că altminteri Neacșu nu s-ar fi ostenit să scrie cu sigiliu, ci ar fi trimis mesajul pe cale orală. Mai ales că la final îl roagă pe primar să nu spună nimănui nimic fiindcă e pericol mare. E posibil să fi fost agent dublu acest Neacșu. Important e că a scris semiromânește o țidulă care a devenit primul document în care se vorbește și pe limba noastră așa cum o știm astăzi. 

Însă există o scrisoare mai puțin cunoscută scrisă de unul Cocrișel (fantastic nume) către părinții lui, pe care-i ruga să-i trimită niște bani pentru că l-au răpit niște sași și cer răscumpărare. Cocriș se pare că înseamnă călăraș, adică unul care e obișnuit să călătorească și să lupte ecvestru. Mesajul e trimis în jurul anilor 1590. Le scrie părinților că a scăpat cu bine din lupta lui Mihai Viteazu cu ungurii. Dar din nefericire, scăpând de unguri a dat peste niște sași întreprinzători care voiau să facă ceva bănuți din vânzarea lui. Cu toate proporțiile păstrate, Cocrișel avea un real talent literar. Povestește cu verb și logică perfectă. Ba chiar introduce și ceva emoție ca să-i sensibilizeze pe părinți. (Măcar să nu zăbăviț ci să mă scoateț că iu mor de dorul vostru). Cocrișel nu se baza foarte tare pe părinții lui, Spiridon și Constanda (care se pare că aveau ceva dare de mână, dar nu se grăbeau să-l salveze sau nu aflaseră că băiatul lor e în necaz). I-a trimis prima dată carte (din păcate aceasta nu s-a păstrat) unuia Andriiș din Bistrița, care a început să negocieze cu sașii care ceruseră 300 de taleri. Andriiș se pare că era un pic spiritual, poate chiar popă, pentru că sărmanul Cocrișel, care poseda inteligență emoțională, îl abordează spunându-i că a rămas un suflet curat și bisericos. Andriiș nu putea să dea însă decât o sută de taleri, sumă de neacceptat pentru sași. Abia atunci Cocrișel apelează la părinți spunându-le că putrezește în temniță, i-a crescut barba până la brâu și îl mănâncă păduchii. Mai mult, adaugă pudic: și simtul numai cu cămeșa. Adică în caz că veneau ăia să-l răscumpere să nu uite să-i aducă și niște ițari și o tunică. Ca să nu râdă lumea de el.

Din păcate nu știm ce s-a întâmplat cu Cocrișel. Poate a fost răscumpărat, a scăpat de păduchi și s-a însurat cu o fată frumoasă. Atunci, de ce n-a mai scris? Poate nu l-a lăsat fata care nu voia un terchea-berchea de artist pe lângă ea. Poate nu putea să scrie decât când se afla la ananghie. Sau poate bietul Cocrișel a murit în temniță mâncat de ploșnițe și de șobolani. În oricare variantă, literatura română incipientă a pierdut un mare scriitor. Să nu uităm că Grigore Ureche se năștea cam pe atunci când Cocrișel își scria disperat epistola. Miron Costin venea pe lume peste o jumătate de veac, iar Neculce, aproape un secol mai târziu. Cervantes nu scrisese încă Don Quijote, iar Shakespeare abia începuse să scrie. O să spuneți că Neculce și compania au scris programatic, neîmpinși de nevoi. Dar Cocrișel avea mai mult talent.

Limba română s-a născut anevoie pentru că 99 la sută din populație era total analfabetă. Abia spre a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut primii scriitori mai de Doamne-ajută. Se cuvine însă, mândrindu-ne cu Eminescu și Caragiale, să nu-l uităm pe păduchiosul de Cocrișel.