Populismele europene sunt de multiple feluri – de unde și dificultățile populiștilor de a se uni sub un stindard comun. Adesea, populismele sunt de sens contrar – populismul românesc nu se va potrivi niciodată cu cel unguresc, nici cel italian cu cel austriac și așa mai departe.
Există totuși câteva trăsături comune, cum ar fi tendința de ocupare a instituțiilor statului cu personal numit pe criterii politice și de subordonare a acestor instituții pe bază de obediență sau exacerbarea suveranismului.
Găsim aceste trăsături și în practica politică de la București a ultimilor doi ani.
România este, desigur, un stat suveran. Dar ceea ce purtătorii de cuvânt ai coaliției de guvernare par adesea să uite este faptul că, în același timp, România a aderat la un set de valori. Și, în același timp, a acceptat o serie de mecanisme prin care îndepărtarea de la aceste valori să fie sancționată.
Articolul 2 al Tratatului de la Lisabona, care constituie baza de funcționare a Uniunii Europene, spune că aceasta se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept.
Odată parte a acestui tratat, care conferă drepturi și prevede obligații și sancțiuni, România s-a obligat să respecte principiile statului de drept, așa cum partenerii le înțeleg. Nu Uniunea Europeană a aderat la România, ci România a aderat la Uniunea Europeană.
În același timp, mijloacele de care dispun instituțiile europene pentru a sancționa un stat membru sunt limitate, iar procedurile destul de complicate, până la a deveni chiar imposibil de aplicat.
Atunci când au introdus celebrul Articol 7 în Tratatul de la Lisabona, statele membre au avut în minte exemplul Austriei din anul 1999, când o formațiune extremistă și antieuropeană a fost cooptată în coaliția de guvernare. (Lasă că azi, același partid e tot în coaliție și nimeni nu se mai sinchisește.)
Nimeni nu s-a gândit însă că un grup de state va derapa în aceeași direcție, iar statele în cauză se vor susține între ele, făcând imposibilă aplicarea articolului numit – cam pompos – „opțiunea nucleară”.
În definitiv, Uniunea Europeană rămâne o asociere voluntară, în care se presupune că națiunile împărtășesc în mod sincer valori comune, iar derapajele constituie excepții.
Ceea ce se întâmplă la București pare a fi mai curând un exemplu de inadecvare cu valorile și exigențele europene. Se știe că populismul are capacitatea de a defini problemele într-un mod direct, ușor de asimilat de cetățenii simpli și, mai ales, foarte pretabil la a fi rostogolit pe rețelele de socializare. Populismul se pricepe de minune în a livra vinovați, mai puțin în a livra soluții.
Iar sistemul piramidal, bazat pe obediență politică, reprezintă cel mai bun teren pentru promovarea incompetenței. Aceasta pare a fi problema la București.
Pur și simplu, guvernanții români par să nu facă față exigențelor în privința cheltuirii banului european, necesității de a livra către Bruxelles proiecte viabile, care să răspundă atât nevoilor locale, cât și unei viziuni mai largi de dezvoltare a Uniunii Europene.
Până acum, guvernul actual a produs un singur proiect major care să se poată califica pentru finanțare europeană: Magistrala 6 a metroului bucureștean. Șefa guvernului promisese că la mijlocul lunii octombrie va trimite la Bruxelles proiectul noii șosele de centură a Bucureștiului – nu s-a întâmplat nimic.
Între timp, costurile încep să se acumuleze. Comisara Corina Crețu a declarat marți la București că România a pierdut între 1,8 și 2 miliarde de euro din fondurile totale de 19,5 miliarde de euro pe domeniul infrastructurii de transport.
În curând, România va fi nevoită să plătească penalități de până la 200.000 de euro pe zi din cauză că nu a aplicat la timp normele privind reducerea poluării aerului în mai multe orașe mari. Sancțiuni chiar și mai mari bat la ușă din cauza neîndeplinirii obligațiilor privind închiderea depozitelor de gunoi neconforme.
Dar pagubele sunt și de altă natură, cu consecințe pe termen mediu și lung, dincolo de pierderile financiare. Promovarea incompetenței – una dintre trăsăturile definitorii ale populismului – presupune, conform unui principiu simplu din fizică, îndepărtarea competenței.
România își pierde astfel o mare parte din puterea de negociere și de convingere la mesele de decizie în cadrul Uniunii. Și ne aflăm în plină perioadă de negociere a noului buget multianual 2020-2027 în cadrul căruia – ce să vezi! – se discută despre introducerea unor condiționalități legate de respectarea statului de drept. Cum s-ar zice, dacă nu merge cu Articolul 7, atunci poate merge cu blocarea banilor.
Scăderea relevanței Uniunii Europene în România, odată cu reducerea fluxurilor financiare, nu va face decât să întărească pozițiile populiștilor, care vor arunca spre Bruxelles vina pentru propriile nerealizări (deja au început să o facă).
Există însă și contrareacții, care ar trebui să ne pună pe gânduri. Patru orașe din vestul țării studiază posibilitatea de a ajunge singure la fondurile europene, fără intermedierea Bucureștiului. Moldovenii ies în stradă ca să ceară autostradă și prin Iași încep să se redescopere discursurile privind marginalizarea capitalei Moldovei după Mica Unire de la 1859.
Nimic de mirare. „Exitul” nu întărește coeziunea națională, cum cred populiștii. Dimpotrivă. Uitați-vă la ce li se întâmplă britanicilor. O fi cineva atât de competent în coaliția de la București ca să priceapă asta?