Cu două ediții în urmă, revista noastră propunea un titlu de copertă care probabil i-a contrariat pe mulți: „Exit pe tăcute”. Era vorba despre îndepărtarea, poate voită, a României oficiale, guvernamentale, de Uniunea Europeană – de normele ei, de exigențele ei, de valorile ei.

Ce constatam atunci? Că România nu mai pare interesată de fondurile de coeziune, deși comisarul de resort provine chiar din România. Că, după ce Guvernul nu trimite la Bruxelles proiecte demne de a fi finanțate, partidul de guvernământ mai intră și în polemică deschisă cu Corina Crețu. 

Că liderii PSD dau dovadă și de ignoranță în privința funcționării instituțiilor europene, atunci când o acuză pe Corina Crețu că lucrează „pentru Bruxelles” și nu „pentru România” – comisarii europeni chiar asta sunt obligați să facă, să aplice tratatele, chiar li se interzice să se comporte ca reprezentanți ai statelor care i-au trimis. Că România refuză recomandările Comisiei de la Veneția, ale Comisiei Europene și ale Parlamentului European în domeniul justiției. Că discursul politic devine tot mai agresiv la adresa instituțiilor europene, făcute responsabile pentru ceea ce nu funcționează în România. Și altele.

Adevărat este că am discutat mult în redacție pe tema titlului de copertă, întrebându-ne dacă nu cumva este o abordare prea dură. Am ales acest titlu, deși aveam pe masă și alte variante, chiar și mai și.

Azi, avem motive să ne pară rău, dar nu pentru faptul că am fi fost cumva prea agresivi. Dimpotrivă, o variantă mai contondentă ar fi avut deplină acoperire.

Am avut între timp imaginea clară că Executivul n-are niciun chef să se încurce cu banii europeni. În timp ce șefa guvernului umbla prin Golf după parteneriate public-private și alți cai verzi pe pereți, la București, ministra fondurilor europene, Rovana Plumb, unul dintre greii PSD, ne spulbera iluziile: spitalele regionale pe bani europeni se vor construi după o nouă etapizare, adică până pe la Sfântu-Așteaptă. Mai mult, decizia avea în spate un veritabil fake news, vânturat după toate regulile propagandei Kremlinului, cum că studiile de fezabilitate pentru proiectele finanțate cu bani europeni ar fi presupus costuri de 120 de milioane de euro. Acest fake news a continuat să fie rostogolit și după ce comisara Crețu a dezmințit informația, arătând că, în realitate, era vorba doar de 1,8 milioane.

Am mai avut între timp demisia ministrului delegat pentru Afaceri Europene, Victor Negrescu. O demisie fără explicații publice, ale cărei resorturi nu pot fi găsite decât în cine știe ce tenebre sulfuroase ale politicii de partid, dar care vădește o inadecvare a politicii înalte la exigențele europene.

Am mai văzut, între timp, România intrată în raza de atenție a Comisiei Europene și pe chestiunea libertății presei, Bucureștiul aliniindu-se, regretabil, cu Budapesta la acest capitol.

Bruxelles-ul a estimat că amenda pe care platforma de investigație Rise Project ar putea-o primi, ca urmare a unei notificări din partea Autorității Naționale pentru Protecția Datelor Personale, depășește cadrul legal european. Instituția s-a sesizat după ce portalul de investigații a început să publice fragmente din celebra valiză cu documente din Teleorman.

Pentru Comisie, o astfel de amendă ar constitui un „abuz de legislație”. Cu alte cuvinte, România a găsit modalitatea de a aplica legislația europeană într-o direcție total antieuropeană, și anume intimidarea presei independente.

Rezoluția Parlamentului European și ultimul raport MCV, extrem de critic, vorbesc nu doar despre inadecvare, dar și despre izolarea tot mai evidentă a României în plan european. Iar de la București, răspunsurile sunt halucinante: Bruxelles-ul nu cunoaște realitățile românești, nu înțelege România, are ceva cu România și, evident, este dezinformat de către trădători din interior. Un discurs al frustrării și al provincializării.

Este posibil ca acest discurs să prindă, într-o Românie aflată de mai bine de un deceniu în rândurile statelor membre ale Uniunii Europene? Da, într-o măsură destul de bună.

Să nu ne facem iluzii, chiar dacă România a progresat – și încă foarte mult – de la aderarea la Uniunea Europeană, aceasta nu înseamnă că toți au simțit beneficiile. Există categorii defavorizate. Există regiuni întregi neconectate la marile rețele de comunicații, care se zbat în stagnare. 

Moldova sau sudul țării au recuperat doar câteva procente din diferența ce le separă de media europeană. Spuneți-le orice oamenilor de acolo, dar nu-I veți convinge prea mult că aderarea a fost un succes.

Există apoi polul celălalt, al gulerelor albe, al celor mufați la banul public, obișnuiți să dreneze în buzunare proprii sume colosale din averea publică, prin suveici cu ramificații în paradisuri îndepărtate. Au conexiuni puternice în lumea politică, dacă nu sunt ei înșiși politicieni. 

Dacă pentru cei de jos, Uniunea Europeană a fost o speranță deșartă, pentru cei din zona de sus a devenit o amenințare mortală. Desigur, starea de marginalizare a celor de jos își are cauza exact în malversațiunile celor de foarte sus, dar între cele două categorii se naște o alianță, fiindcă cei de sus au în mână aparatul de propagandă.

Este o alianță între victimă și călău – dar istoria ne arată că astfel de alianțe pot fi incredibil de trainice.