Realegerea președintelui Klaus Iohannis a fost o victorie previzibilă, urmare a unui vot lucid al unui electorat care a respins populismul și oferta cu potențial izolaționist a social democraților și a apreciat seriozitatea.

Însă victoria președintelui Iohannis este o veste bună pentru că deschide posibilitatea consolidării unei filosofii politice pro-occidentale, pragmatice și eficiente. Deocamdată, din perspectiva prezidențială, pentru un interval de cinci ani de acum încolo, știm cum stăm din punctul de vedere al opțiunii fundamentale pro-occidentale, pro NATO și UE.

Președintele este un pro-occidental declarat: și-a confirmat opțiunea atunci când s-a luptat în cei cinci ani de până acum pentru ca România să aibă o relație cât mai bună cu țările occidentale, cu NATO, cu toate instituțiile europene. Ca atare, faptul că bifăm o opțiune clară pro-occidentală este un lucru de salutat și evident o evoluție încurajatoare.

Spuneam și cu altă ocazie că pentru mine acest intens sezon electoral care a început cu alegeri prezidențiale și se va termina la anul, tot prin noiembrie, cu alegeri parlamentare este ca o probă de triplu salt: cine vrea să câștige competiția, sau cine vrea să marcheze o victorie, trebuie să bată bine toți cei trei pași. Și competiția, din perspectivă politică, înseamnă setul de trei etape electorale: prezidențialele, localele și, evident, alegerile parlamentare.

Dialectica politică: progres spre Europa sau alternativa estică

Deci faptul că președintele deja a bătut primul pas bine și se poate bifa asta ca o victorie pentru forțele politice pro-occidentale este o secvență dintr-un exercițiu mai complicat. În opinia mea, aici este marea dialectică politică a următorilor ani: fie progresăm în matricea europeană, fie diluăm sau chiar reversăm acest proces. Ca atare, prima opțiune este continuarea proiectului de țară care propune o modernizare a României pe amprenta occidental-europeană, în matricea europeană. A doua presupune, eventual, că vom avea formule de diluare, chiar de reversare a acestui proces cu soluții care nu sunt specifice României și nici proprii istoriei ei, dar care pot constitui alternative, care evident ar putea mulțumi anumite cercuri de interese.

De exemplu, se vorbește mult de capitalism de stat, sunt politicieni care regretă privatizările, și-ar dori, de pildă, ca Petromul să fie proprietate de stat. Evident, poți să înțelegi că sunt nostalgici după astfel de soluții alternative, însă pe de altă parte eșecul multiplelor companii controlate de stat, decapitalizate și apoi abandonate sau muribunde, nu este analizat cu luciditate. Vrem capitalism de stat în condiții de ineficiență, fără capital și fără o gestionare profesionistă, de dragul ideii, doar pentru a ne gândi că dacă funcționează în China și, într-o oarecare măsură și în Rusia, și ne închipuim că ni s-ar potrivi?

Avertismentul lui Florin Georgescu

Desigur, ne dorim bunăstarea Occidentului, care are rădăcinile ei în reforme inteligente, în eficiență, profesionalism, predictibilitate și transparență. Pentru a ajunge acolo însă, în primul rând România ar trebui să ducă la capăt procesul transformării unei economii centralizate din una comunistă într-una capitalistă. Spunea la un moment dat prim-viceguvernatorul Florin Georgescu, și n-a avut nimeni urechi să-l audă, că România este o țară semicapitalistă, în sensul că procesul de trecere la economie privată capitalistă nu este desăvârșit. El dădea și un exemplu, la un moment dat: în România, patronii preferă să își împrumute firmele decât să le capitalizeze. Eu cred ca aici ar trebui să aruncăm o privire atentă. Desigur, putem lărgi perspectiva și putem vorbi despre economia bazată pe cunoaștere, adică încorporarea noilor tendințe, a noului progres tehnologic în economia noastră, și aici e clar, avem o zonă întreagă la care trebuie umblat în perioada următoare, pe care trebuie să o susținem prin politici inteligente. Pe de-o parte, este dialectica asta între continuarea modernizării României pe format european și cei care vor diluare sau se opun, și pe acest teritoriu se vor da bătăliile politice următoare.

O oportunitate: patru ani de calm politic

Pe de altă parte, avem în față o imensă oportunitate care nu trebuie irosită: avem patru ani de calm politic, fără alegeri intermediare de niciun fel. Din 2020 până în 2024, nu mai avem niciun fel de alegeri, nici europarlamentare, nici prezidențiale, nimic.

Este pentru prima dată de când am trecut la noul ăsta sistem în care am decalat mandatul președintelui de parlament când în România avem patru ani fără niciun fel de alegeri, ceea ce conferă o stabilitate de invidiat. Dacă mai luăm în calcul și anul acesta pe care președintele și guvernul îl pot valorifica, pot colabora în armonie, atunci deja vorbim de cinci ani în care pentru prima oară politicienii de la cârma țării pot construi împreună  și pot relansa România. Fiind din același partid, președintele și premierul pot dinamiza tot ceea ce înseamnă această modernizare, pentru că în ultimii ani este foarte clar că am involuat, avem semne clare de involuție în ultimii doi-trei ani, sub conducerea social-democraților.

Președintele nu poate guverna…

Întrebarea este dacă președintele poate să impună o direcție clară în acest an, în care poate colabora cu guvernul, dar în care economia este fragilizată, iar în parlament sprijinul este, la rândul lui, fragil. Depinde ce propune. Dacă președintele își propune să guverneze, probabil greșește, deoarece nu are pârghii directe pentru a-și exercita vreo putere executivă. Președintele nu poate guverna, dar poate impune stilul de guvernare.

Adică, președintele poate să ceară guvernului ca aceia care sunt numiți în Executiv să fie oameni competenți, iar în momentul în care guvernul face o numire bizară, să reacționeze. De altfel, aceasta este o așteptare inclusiv a opiniei publice: lumea a votat pentru schimbare. Am văzut foarte multă lume spunând la televizor „am votat pentru schimbare” și știm că ea l-a votat pe Klaus Iohannis, și aici e o situație aparent paradoxală. Pe Klaus Iohannis, oamenii l-au reconfirmat, deci într-un fel au votat pentru continuitate. Însă oamenii vor schimbare, ca atare cei care l-au votat pe Iohannis au înțeles că astfel există șansa ca în România să schimbăm ceva. Deci oamenii vor să se schimbe stilul de guvernare, este clar că sunt sătui să vadă hoți și incompetenți încercând să guverneze România. În esență, este un mesaj clar transmis de electorat și mă aștept ca una dintre preocupările fundamentale ale președintelui să fie aceea chiar de a avea grijă ca în guvern să nu fie niște hoți și incompetenți, iar dacă apar astfel de situații, evident să le sancționeze. Într-un anume sens, președintele este stăpânul elefanților, dacă ne amintim cum a intrat în ședința de guvern pe când acesta ticluia dezastruoasa Ordonanță 113. Președintele nu poate deci guverna, dar poate atrage atenția public asupra oricărui derapaj, iar din momentul acela nimeni nu mai poate ignora afirmația prezidențială atunci când apare o situație fie de corupție, fie de incompetența, deși eu cred că guvernul acesta va fi mult mai puțin predispus la așa ceva. Va fi o guvernare mai puțin frivolă, distanțată de ideologii, dar care va gestiona țara de o manieră pragmatică, eficientă și, mai ales, lucidă. ■