Discutam de curând cu o prietenă despre un articol al meu care aborda subiectul educației din mediul rural și implicarea pe care Biserica Ortodoxă ar trebui să o aibă într-aceasta. Am ajuns cu vorba la ora de religie prevăzută în programa școlară. Mi-a spus că, după părerea ei, catehizarea ar trebui să fie o activitate opțională, organizată de culte pentru copiii enoriașilor lor în cadrul bisericilor lor.

Argumentul la baza acestei gândiri este valid — ar fi, într-adevăr, inadmisibil ca programa centralizată a unui stat laic și liberal să încerce să catehizeze (sau, mai grav, să îndoctrineze) populația în credința unui anume cult, fie el și cel majoritar. Însă, înțelegerea credinței creștin-ortodoxe este necesară oricărui om care încearcă să înțeleagă România. Dacă scopul orelor de religie ar fi perceput astfel, ci nu ca pe o impoziție a credinței ortodoxe, ele și-ar avea locul într-o programă școlară românească în la fel de mare măsură ca orice altă materie predată în școlile noastre.

Nu doresc să se înțeleagă prin aceasta că aș vrea ca ora de religie să fie obligatorie — impunerea unei programe naționale mi se pare în sine o abordare greșită a educației. Încerc doar să susțin că studiul ortodoxiei (care oricum este opțional) este o îndeletnicire utilă.

Pe scurt, motivul pentru care trebuie să luăm în serios studiul ortodoxiei este următorul: România este o țară profund influențată de tradiția ortodoxă, de la manifestările ei tradiționale, până la cultura și mentalitatea ei. De aceea, pentru a înțelege România trebuie să avem o măsură de familiaritate cu religia care a format-o.

În primul rând, a înțelege religia ortodoxă înseamnă a înțelege convingerea religioasă a majorității celor ce au construit istoria României. Din punct de vedere istoric, credința ortodoxă a românilor a fost fundamentală felului în care ne-am construit propria identitate, fie în contrast cu islamismul Imperiului Otoman, fie cu catolicismul și protestantismul maghiar. Pentru Transilvania de sub ocupație, identitatea religioasă a multora dintre români a fost destul de importantă încât pentru a o păstra, și-au asumat chiar și lipsa drepturilor. Acestei preponderențe de români din secolele trecute li se adaugă 86% dintre cetățenii actuali, conform recensământului din 2011. Făcând abstracție de proporția celor în a căror viață credința joacă un rol activ, pentru această vastă majoritate a românilor, ortodoxia are o însemnătate măcar simbolică, ce își face apariția în mai toate evenimentele importante ale vieții lor. Chiar și doar pentru înțelegerea lucidă a acestor oameni, studiul ortodoxiei își are locul.

Am putea chiar îndrăzni să spunem că mare parte din cultura românească este neinteligibilă fără o înțelegere măcar elementară a manifestării acestui cult religios — istoria artei și arhitecturii românești existând în majoritatea istoriei ca artă ecleziastică, iar dezvoltarea limbii scrise fiind strâns legată de manifestarea liturgică a ortodocșilor.

Ca atare, cunoștința creștinismului răsăritean este un context necesar înțelegerii multora dintre celelalte materii predate în școală, printre care Istoria, Literatura și Arta României.

Însă acestea sunt doar aspecte directe ale influenței ortodoxiei în România. Chiar dacă ne-am imagina că afilierea activă și încrederea românilor în biserică au scăzut și chiar dacă nu suntem noi înșine ortodocși, mentalitatea noastră este și ea profund marcată de secole de cultură și practică ortodoxe. Aceasta este o diferență majoră dintre noi și restul lumii vestice în tandem cu care vrem să ne dezvoltăm, iar pentru ca această aderare culturală să funcționeze, noi trebuie să înțelegem acest aspect al propriei noastre identități.

Diferențele dintre țările apusene, catolice, și cele răsăritene, ortodoxe, sunt prea multe și prea diverse pentru a fi elucidate în întregime în doar o pagină; despre subiect scrie și Andrei Pleșu în Despre Bucurie în Est și în Vest. Eu mă voi limita la un exemplu:

Când mergeți în Europa de Vest, uitați-vă la construcția bisericilor. Veți vedea biserici mari, impunătoare, și luminoase. Efectul dorit de arhitecții acestora este acela de a sugera cât de mare și splendid este dumnezeul lor, în comparație cu toți cei ce se apropie de aceasta. Comparativ, bisericile ortodoxe tind să fie mai mici, mai întunecoase și mai sobre (sigur, Catedrala Mântuirii Neamului făcând o notabilă excepție). Sentimentul insuflat de acestea este acela de smerenie — construcția acestor biserici aduce aminte de starea neajutorată a condiției umane și de nevoia oamenilor de dumnezeu.

Oare nu sunt trasabile aceste diferențe și în diferențele culturale și de mentalitate dintre țările din Vest și cele din Est? Diferențele sunt palpabile între lumea construită de biserica catolică, expansionistă, sigură pe sine, și deseori arogantă, și care a dat născare doctrinei iluministe și științei moderne, și lumea construită de biserica ortodoxă, mai sfioasă, mai mistică, în decursul timpului mai religioasă, dar dovedită în decursul secolelor destul de puternică cât să reziste la nenorociri pe care vestul și le poate doar imagina.

Poate câțiva dintre noi și-ar dori ca România să se apropie mai tare răsăritului și în fundamentele mentalității sale, și atunci ar prefera ca școlirea românilor să se depărteze de aspectele ortodoxe ale țării. Fostul regim a avut și el asemenea pretenții reconstrucționiste. Însă sper că dacă ne dorim ca școala să nu îndoctrineze în folosul unei religii, dorim în același timp și ca ea să nu omită vreo religie acolo unde ea trebuie menționată — în cazul ortodoxiei, ea trebuie menționată împreună cu mai toată cultura română.

România este răsăritean-ortodoxă și asta se reflectă chiar și în formarea noastră, a celor care nu facem parte din acest cult. Putem spune că la un anumit nivel (mai precis, la nivelul socio-cultural), toți românii sunt mai mult sau mai puțin ortodocși. Iar dacă acest lucru face parte din noi, putem să-l purtăm în mod informat sau prefăcându-ne că nu este acolo.