De ce Spania a trebuit să își ignore istoria dureroasă

Tranziția sa spre democrație a ignorat cerințele justiției. De asta a avut succes.

70
7 minute de lectură

Ediția tipărită | Europa

29 noiembrie 2018

PRINTRE CHIPAROȘII și palmierii care înfrumusețează micul cimitir municipal din Paterna, la periferia Valenciei, o pânză de cort albastru și alb protejează o groapă adâncă de doi metri de ploaia de toamnă. Este una dintre multele gropi comune, nemarcate, care sunt presărate printre mormintele acoperite cu flori. În dimineața aceea, Alejandru Vila, un arheolog, și echipa sa au exhumat un schelet din groapă, cel de-al 266-lea de când a început lucrul la cimitir, în martie. Într-un birou din apropiere, osemintele fiecăruia sunt aranjate cu grijă pe o tavă și se prelevă mostre de ADN pentru a fi comparate cu cele ale familiei supraviețuitoare.

Valencia a fost ultimul bastion al Republicii învinse în timpul războiului civil din Spania din 1936-1939. După triumful lor militar, forțele naționaliste ale generalului Francisco Franco au dezlănțuit domnia terorii. Doar la Paterna, au fost executați sumar 2.000 de civili, iar trupurile lor au fost aruncate în gropi comune. Mulți membri ai familiilor – acum, nepoți – sunt foarte interesați de subiect. „A fost o lungă noapte de tăcere”, spune Vila. „Ei simt că s-a ridicat o povară”

Pe 6 decembrie, Spania va comemora a 40-a aniversare a constituției democratice care a urmat morții lui Franco. În această perioadă, țara s-a schimbat până la a nu mai fi recunoscută. Este de două ori mai bogată, tolerantă din punct de vedere social și cu o democrație vibrantă, deplin integrată în Europa. Trecutul ei sumbru trage însă ocazional de prezent. „Tragedia este că am trecut de la dictatură la democrație fără niciun fel de reparații (pentru victime)”, spune Rosa Pérez, o reprezentantă de stânga în parlamentul provincial al Valenciei, care a promovat exhumările de la Paterna.

Asta s-a datorat circumstanțelor tranziției către democrație. Spre deosebire de Hitler sau de Mussolini, cu care este comparat adesea, Franco a fost un învingător, un om care a murit în patul lui. Oricât de rău a fost, regimul său a prezidat asupra dezvoltării economice a Spaniei și creării unei clase de mijloc. Când a murit, în 1975, nu a existat nicio ruptură, așa cum s-a întâmplat cu decesul contemporan al dictaturilor din Portugalia sau Grecia. Tranziția a fost negociată între reformatorii din cadrul regimului și moderații din opoziție, împinși de deasupra de Regele Juan Carlos și de dedesubt de presiunea populară. Se spune în genere că asta a implicat un „pact al uitării” îndelungat, despre războiul civil și dictatură, și că asta a fost ceva rău.

Ambele părți ale afirmației sunt chestionabile. Mai mult decât un „pact al uitării”, au existat o mare amnistie (o cerere veche atât a socialiștilor, cât și a comuniștilor) și un consens politic tacit de a nu folosi trecutul ca pe o armă politică partizană în prezent. Existau două motive pentru asta. Spre deosebire de Portugalia sau de Grecia (și mai ales de Germania nazistă), Spania a trecut printr-un război civil. Dat fiind că Germania, Italia și Uniunea Sovietică au intervenit toate, și pentru că s-a dovedit o repetiție generală pentru al Doilea Război Mondial, războiul civil a fost descris ca o luptă eminamente antifascistă sau eminamente anticomunistă între bine și rău. 

De fapt, chiar dacă fasciștii au jucat un rol în regimul lui Franco, la începuturi, caracterul său definitoriu a fost catolic, naționalist și de autoritarism militar, așa cum explică istoricul Santos Juliá. În anii ’60, spaniolii considerau războiul ca pe o catastrofă fratricidă, în care ambele tabere au comis atrocități (deși Franco, învingătorul, a comis mai multe). Tranziția a implicat un „consens al «niciodată un alt război civil», nu un pact al uitării”, spune tânărul istoric Enrique Moradiellos. Într-adevăr, societatea spaniolă și-a „amintit” copios, într-o efervescență de publicații și comemorări. Celălalt motiv este că tranziția a implicat un troc politic, în care regimul a acceptat democrația în schimbul lipsei de represalii. Acest târg a fost favorabil pentru opoziție. Nu avea nimic inevitabil în el: în mare parte grație ETA, gruparea teroristă bască, și nucleului dur de franquista din armată, tranziția spaniolă a fost mai violentă decât altele din sudul Europei. Ar fi putut să fie ușor răsturnată, cel puțin temporar.

Dând prioritate păcii și democrației, în loc să tragă la răspundere trecutul, Spania a trecut peste cerințele a ceea ce numim acum justiție tranzițională. E vorba de eșecul de a înfrunta trecutul, prin procese și/sau o „comisie a adevărului”, negând drepturile victimelor ca fiind potrivnice consolidării statului de drept și valorilor democratice. Slujnica sa este un cult al „memoriei istorice”, care este mai degrabă un oximoron (memoria este subiectivă și personală) și, în cel mai rău caz, un pretext pentru a rescrie istoria.

E timpul pentru a face dreptate?

Aceste opinii au câștigat teren în Spania printre nepoții războiului civil, iar acest lucru este parțial justificabil. O lege din 2007 obligă statul să sprijine rudele în căutarea trupurilor dispărute și să elimine monumentele publice ale dictaturii. Pedro Sánchez, un socialist care a ajuns prim-ministru în iunie, a publicat un decret prin care se ordonă scoaterea rămășițelor lui Franco din Valea celor Căzuți, monumentul grandios pe care l-a ridicat pentru victoria sa, în munții de lângă Madrid. Lucrurile se dovedesc a fi complicate: descendenții dictatorului vor să îl reîngroape într-o criptă a familiei din catedrala de la Madrid, în inima capitalei. Guvernul încearcă acum să găsescă modalități de a insista asupra unui loc de veci mai obscur.

Este realmente o aberație pentru o democrație ca un dictator să fie onorat cu un monument public. Exhumarea lui Franco necesită un sprijin general. La fel și cererile privind regăsirea trupurilor celor dispăruți. Unii vor să meargă mai departe. Pérez, cea de la Valencia, e în favoarea unor procese juridice împotriva polițiștilor care au torturat în ultimii ani ai lui Franco. Alții vor o comisie a adevărului pentru războiul civil și dictatură.

Un „adevăr oficial” nu este nici posibil, nici dezirabil, spune în replică José Álvarez Junco, un alt istoric. În loc să renege tranziția, Spania trebuie să găsească o modalitate de a-și onora toți morții și de a-i învăța pe copii lecțiile istoriei sale. Justiția tranzițională are multe merite. Dar ea nu ar trebui să devină un imperativ categoric, care împiedică binele mai mare al încetățenirii democrațiilor care respectă drepturile omului. Asta se aplică pentru Spania anilor ’70 și pentru multe alte locuri tulburi ale lumii de azi.

Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul„Uitarea și amintirea”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele