Noul autor al rubricii Charlemagne meditează asupra viitorului Europei.

SAMUEL HUNTINGTON aproape că avea dreptate. Regretatul profesor american a înțepat o bulă de triumfalism occidental cu predicția sumbră a confruntării în „Ciocnirea civilizațiilor” din 1993. Acolo unde s-a înșelat a fost mijlocul prin care avea să aibă loc această fricțiune. În loc să se confrunte ca grupuri de state naționale, așa cum a prevăzut Huntington, secolul 21 este martorul ascensiunii „statului-civilizație”.

Termenul este la modă. Oamenii de știință chinezi spun despre China că este mai degrabă singurul stat-civilizație din lume, mai degrabă decât vechiul stat național din secolul al XIX-lea. Vladimir Putin a sărit și el în acest tren, declarând că statutul Rusiei de stat-civilizație va împiedica această țară să „se dizolve în această lume diversă”. Comentatorii indieni s-au luptat și ei de mult timp cu ideea dacă țara lor este una singură. Alți candidați potențiali la statutul de stat-civilizație includ Statele Unite și chiar Turcia. Un alt nume rar menționat, dar care ar trebui să fie adăugat pe această listă din ce în ce mai lungă: UE.

O lume de state-civilizație, în care statul protejează (și proiectează) o întreagă civilizație, mai corect spus, decât o simplă națiune, se potrivește destul de bine cu UE. Acest bloc nu ar mai fi un ornitorinc geopolitic, cu bot de rață, care ocupă propria sa categorie stranie. Deși este clar că este mult mai mult decât o uniune comercială, aceasta este încă departe de a fi un stat național. Are propria sa monedă, regulile sale bugetare, și reglementează totul, de la dimensiunea căpșunilor, la emisiile auto. UE controlează părți esențiale ale suveranității de stat, cum sunt vămile, migrația dintre țările membre. În deceniile viitoare, ea va construi, probabil, ceva care va semăna cu o mică armată și chiar va efectua servicii de poliție la granițele sale. Dar statele membre UE au încă la dispoziție puteri mult mai mari în privința politicii interne și, chiar mai mult, a celei externe.

Lideri ai UE de toate culorile au început deja să vorbească despre civiliație. Viktor Orban, prim-ministrul Ungariei, și-a deghizat de mult atacurile asupra refugiaților într-o apărare a civilizației europene. Comisia Europeană tocmai a oferit propria sa versiune mai puțin sângeroasă și mai birocratică, a civilizației prin introducerea unui Comisar pentru „Protejarea modului de viață european”, răspunzând de treburile legate de securitate, imigrație și integrare. (După proteste, titlul a fost modificat ușor cu puțină gimnastică lingvistică, devenind „Promovarea modului nostru european de viață”.) Între timp, Emmanuel Macron vorbește despre civilizația europeană în termeni existențiali, cerând ca blocul să se pună pe treabă sau să fie înlocuit de China și America.

Aceste viziuni ale statului-civilizație european sunt diferite, ceea ce reprezintă potențial o anumită problemă. Domnul Orban pune semn de egalitate între civilizația europeană și lumea creștină albă, în timp ce Comisia încearcă cel puțin să construiască bazându-se pe valorile civice. Domnul Macron se concentrează pe puterea geopolitică a Americii și Chinei, care ar putea submina valorile iluministe reprezentate de Europa. Și totuși, ei împărtășesc teme comune.

Toți, de pildă, sunt defensivi. Liderii europeni vorbesc despre protejarea Europei. În loc să adopte un evanghelism politic, UE renunță la universalism, chiar dacă statele-civilizație tind, în mod natural, să fie expansioniste. În timp ce liderii europeni vorbeau odinioară despre valorile „occidentale”, acum ei vorbesc din ce în ce mai mult de unele europene. America a adoptat o atitudine nativistă, iar Marea Britanie, prin Brexit, îi urmează exemplul. În astfel de circumstanțe, un accent reînnoit pe o civilizație europeană specifică – și modul de a o apăra – este doar ceva natural.

Din păcate, vorbitul despre civilizații poate deveni repede ceva paranoic. Extrema dreaptă difuzează teorii ale conspirației despre civilizația europeană care ar fi „înlocuită” fie de imigranți, fie  de puteri în ascensiune, precum China. Astfel de discursuri sunt acum rostite și de politicienii moderați. „Știm că civilizațiile dispar”, declara domnul Macron vara trecută, avertizând că și Europa va dispărea, dacă nu se schimbă în mod fundamental. O viziune comună apocaliptică ar putea să lege dreapta populistă de proiectul european, dar asta s-ar produce doar cu un cost dur aplicat valorilor auto-proclamate ale Europei.

În mod asemănător, accentul pus din nou pe civilizația europeană este exclusiv. În cartea sa „Ascensiunea Statului Civilizațional”, Christopher Coker susține că problemele de cultură, mai degrabă decât ideologia politică sunt acum moneda curentă a politicii. O astfel de mutație modifică întrebarea fundamentală care li se pune cetățenilor, așa cum a făcut-o Huntington, cu două decenii în urmă. Dacă domină politica și economia, atunci întrebarea este „Ce părere aveți?” Răspunsul este unul schimbător. Dacă domină cultura, întrebarea devine „Cine sunteți?” – un răspuns care poate fi schimbat mai greu.

Există o parte bună și una rea. Alegeți cu grijă

O analiză mai benignă susține că liderii europeni au construit pe baze civiliaționale comune, după 1945, creând o nișă pentru Europa în fața unor aliați și rivali din ce în ce mai puternici, indiferent că era vorba de America, Rusia sau China. „Conceptul de UE ca stat civilizațional este atât de adânc înrădăcinat în politica europeană de acum, încât el dă contur retoricii tuturor actorilor politici care sunt implicați în el”, comenta Alexander Clarkson, un istoric de la King’s College din Londra. Pe scurt, impulsul a existat dintotdeauna, dar acum are și un nume la modă.

Dacă viziunea domnului Macron și a colegilor săi va triumfa, atunci această tendință civilizațională nu va avea neapărat o parte întunecată. Limitarea valorilor „universale” la sfera europeană arată o lipsă de ambiție, dar și admiterea practică a locului UE într-o lume din ce în ce mai iliberală, dominată de America și China. Totuși, riscurile acestei mutații sunt și ele evidente. Un continent paranoic, care se teme pentru continuarea existenței sale, nu este unul care să ia decizii sănătoase. Accentul pus pe valorile specific europene ar putea conduce la șovinism. O clasă politică ce s-ar face ecou al unor teze de extremă dreapta despre înlocuire riscă să le dea apă la moară tocmai populiștilor pe care încearcă să îi elimine. Una dintre marile realizări ale UE a fost temperarea naționalismului care a declanșat două războaie mondiale într-un interval de numai trei decenii. Înlocuirea „naționalismului” cu o formă crudă de „civilizaționalism” nu ar face niciun bine. Așa cum ar fi putut spune Huntington: ciocnirea dintre statele-civilizație ar fi realmente urâtă.■

Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Boala lui Huntington”