Cea mai mare divizare a planetei e pe cale să se producă

PE 15 IANUARIE, după trei ani de război comercial amar, America și China vor semna un acord de „primă fază”, care reduce tarifele și obligă China să cumpere mai mult de la fermierii americani. Să nu vă înșelați. Acest acord modest nu poate să ascundă modul în care cea mai importantă relație din lume se află la cea mai periculoasă cotitură a ei dinainte ca Richard Nixon și Mao Zedong să fi restabilit legăturile, acum cinci decenii. Amenințarea pentru Occident din partea autoritarismului high-tech al Chinei a devenit mult prea clară. Totul, de la firmele sale de pionierat în domeniul inteligenței artificiale, la gulagurile sale din Xinjiang, răspândește alarmă în jurul lumii.

La fel de vizibil este răspunsul incoerent al Americii, care oscilează între a cere ca guvernul chinez să cumpere boabe de soia din Iowa și a insista ca acesta să abandoneze modelul său economic condus de stat. Ambele părți considerau odinioară că pot să se dezvolte împreuna; azi, fiecare are o viziune a succesului în care cealaltă rămâne în urmă. O dezmembrare parțială a legăturilor lor este pe cale să se producă. În anii 20, lumea va descoperi cât de departe poate merge această decuplare, cât de mult va costa ea și dacă, atunci când se confruntă cu China, America va fi tentată să facă compromisuri asupra propriilor sale valori.

Rădăcinile divorțului dintre superputeri se află cu 20 de ani în urmă. Atunci când China a aderat la Organizația Mondială a Comerțului în 2001, reformatorii din interior și prietenii dinafară visau că asta îi va liberaliza economia și poate și politica, înlesnindu-i integrarea într-o ordine mondială condusă de America.

Această viziune a murit. Vestul a trecut printr-o criză financiară și s-a întors spre interior. Comportamentul Chinei s-a ameliorat în unele privințe: uriașul ei surplus comercial s-a redus la 3% din PIB. Dar ea are o formă chiar și mai sumbră de dictatură sub Președintele Xi Jinping și a început să privească neîncrezătoare și arogantă spre America. Ca orice mare putere emergentă, dorința Chinei de a-și exercita influența crește potrivit cu statura ei. Ea vrea să stabilească regulile în comerțul global, să dețină controlul asupra fluxurilor de informații, a standardelor comerciale și finanțelor. A construit baze în Marea Chinei de Sud, se amestecă în treburile diasporei chineze de 45 de milioane și își intimidează criticii din afară.

Președintele Donald Trump a răspuns cu o politică de confruntare, care a câștigat sprijin bipartizan în America. Totuși, vulturii, în privința politicii față de China, care împânzesc agențiile de la Washington și consiliile corporatiste, nu împărtășesc ideea dacă scopul Americii ar trebui să fie urmărirea mercantilă a unui deficit comercial mai mic, căutarea de profituri, mânată de acționari, în subsidiarele americane din China, sau o campanie geopolitică de oprire a expansiunii Chinei. Între timp, domnul Xi oscilează între apeluri sumbre la auto-suficiență națională, într-o zi, și elogii aduse globalizării a doua zi, în timp ce Uniunea Europeană nu este sigură dacă este un aliat îndepărtat al Americii, un partener chinez sau o superputere liberală incipientă, în nume propriu.

Gândirea confuză duce la rezultate confuze. Gigantul tech chinez Huawei se confruntă cu o campanie atât de destructurată de presiuni americane, încât vânzările sale au crescut cu 18% în 2019, la un record de 122 miliarde de dolari. UE a restricționat investițiile chineze tocmai în momentul în care Italia s-a alăturat la programul comercial belt-and-road al Chinei. China a petrecut 2019 promițând să îți deschidă marile sale piețe primitive de capital în fața Wall Street, chiar în momentul în care ea submina statul de drept în Hong Kong, centrul său financiar global. Acordul comercial din faza întâi se conformează acestui model. El amestecă scopurile mercantile și capitaliste, lasă intacte majoritatea tarifelor și pune deoparte, pentru mai târziu, dezacordurile mai adânci. Scopul tactic al lui Trump este să ajute economia într-un an electoral. China se bucură să câștige timp.

Incoerența geopolitică nu este nici sigură, nici stabilă. E drept, ea nu a adus încă un cost economic mare – din 2017, comerțul bilateral și fluxurile directe de investiții dintre superputeri au scăzut cu 9% și respectiv, 60%, dar economia mondială a crescut totuși cu circa 3% în 2019. Unele afaceri, precum cele 4.125 de cafenele Starbucks din China, nu vor fi afectate niciodată. Confruntarea se extinde însă constant în noi domenii. Campusurile Americii sunt zguduite de o panică roșie legată de spionajul și intimidarea chineză. Fierb disputele legate de atleții care se pleacă în fața Chinei, de drepturile de andocare și de presupusa cenzură a TikTok, o aplicație chineză folosită de adolescenții din întreaga lume. Pe fundal, se află riscul de confruntare între superputeri în privința Taiwanului, unde se vor desfășura alegeri în luna ianuarie.

Fiecare tabără planifică o dezangajare care să limiteze influența de zi cu zi a celeilalte superputeri, să reducă amenințarea ei pe termen lung și riscul de sabotaj economic. Asta implică un set de calcule excepțional de complexe, deoarece cele două superputeri sunt atât de împletite una cu alta. În tehnologie, majoritatea instrumentelor electronice din America sunt asamblate  în China și reciproc, firmele tech chineze se bazează pe furnizori străini, pentru peste 55% din input-urile lor în robotica de vârf, 65% din cele în cloud computing și 90% din cele în semiconductori. China ar avea nevoie de 10-15 ani ca să devină auto-suficientă în microprocesoare pentru computere și tot atâta timp i-ar trebui Americii să schimbe furnizorii săi. Același lucru este valabil pentru marile finanțe, care ar putea servi drept vehicul pentru sancțiuni. Yuanul reprezintă doar 2% din plățile internaționale, iar băncile chinezești dețin peste 1 trilion de  active în dolari. Din nou, schimbarea partenerilor comerciali la yuan și reducerea expunerii la dolari a băncilor va dura cel puțin un deceniu, probabil mai mult. Iar când vine vorba de cercetare, China îşi educă încă cele mai bune talente și își găsește cele mai bune idei în universitățile de talie mondială din America – în prezent, în campusurile din Statele Unite se află 370.000 de studenți din China continentală.

Dacă rivalitatea dintre superputeri ar scăpa de sub control, costurile ar fi uriașe. Pentru a construi un lanț de aprovizionare duplicat pentru tehnologia hardware ar fi necesare 2 trilioane de dolari, sau cam așa, ori 6% din PIB-ul combinat al superputerilor. Schimbările climatice, o mare sfidare, care ar putea furniza un scop comun, vor fi și mai greu de înfruntat. În pericol se află și sistemul de alianțe, care este un stâlp pentru puterea Americii. Un număr de 65 de țări și teritorii se bazează pe China ca principalul lor furnizor de importuri și, dacă li s-ar cere să aleagă între superputeri, nu toate acestea vor opta pentru Unchiul Sam – mai ales dacă acesta va continua să promoveze politica de America First, de azi. Cele mai prețioase sunt principiile, care chiar au făcut America mare: regulile globale, piețele libere, libertatea de expresie, respectul pentru aliați și procesele echitabile. În anii 2000, oamenii întrebau cât de mult va ajunge China să semene cu America. În anii 2020, întrebarea mai mare este dacă o ruptură deplină între superputeri ar putea să facă America mai asemănătoare cu China. ■

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri, din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „La poli distanță”