Acum, că Marea Britanie a plecat, nimic nu mai pare să stea în fața atingerii obiectivului înscris în Tratatul de la Lisabona și anume realizarea unei Uniuni tot mai strânse. Există însă o problemă: e cineva dispus să plătească?

La sfârșitul acestei săptămâni, liderii europeni ar trebui să tranșeze spinoasa chestiune a bugetului Uniunii pentru 2021-2027. După plecarea Marii Britanii, se pierde un contribuabil net de prim rang, de fapt al doilea după Germania, ceea ce se traduce prin fonduri mai mici cu circa 75 de miliarde de euro, aproximativ 15% din bugetul multianual.

Pe de altă parte, în fața Uniunii Europene se ridică provocări noi, care trebuie finanțate: securizarea frontierelor, migrația, terorismul sau impactul noilor tehnologii. Toate acestea aproape că nu fuseseră luate în calcul la elaborarea Cadrului Financiar Multianual (Bugetul UE) pentru actuala perioadă, 2014-2020, dar acum reprezintă priorități.

Lor li se adaugă ambițiile ecologice de ultimă oră ale Uniunii Europene, care dorește să devină neutră din punctul de vedere al emisiilor de carbon până în 2050. O sumă de 7,5 miliarde de euro va fi special prevăzută în buget numai pentru finanțarea directă a regiunilor cel mai puternic afectate de tranziția ecologică.

Dar întreaga filosofie bugetară se va schimba și o mare parte din fondurile destinate coeziunii și Politicii Agricole Comune și Politicii de Coeziune vor fi orientate tot către obiectivele ecologice.

Cu alte cuvinte, cerințele cresc, politicienii vorbesc despre o Uniune Europeană care să-i protejeze mai mult pe cetățenii săi, o Uniune Europeană mai puternică.

Dar ce este de făcut atunci când veniturile se micșorează, din cauza plecării unui contribuabil net, pe măsură ce apar noi necesități de finanțare?

Atunci, cei rămași trebuie să plătească mai mult, pentru a compensa fondurile pierdute prin plecarea britanicilor. Dacă nu, cheltuielile trebuie reduse. Sau trebuie găsită calea prin care banii să fie mai eficient cheltuiți.

„Prietenii coeziunii” versus „frugalii”

În prima săptămână a lunii februarie, negocierile bugetare intraseră în faza consultărilor pe țări. Președintele Consiliului European, Charles Michel, a avut discuții separate cu șefii de state și de guverne. Rând pe rând, aceștia și-au expus punctele de vedere, care anterior fuseseră deja conturate.

Astfel, un număr de 15 țări membre ale Uniunii Europene din Europa de Sud, Centrală și de Est, între care și România, reunite în grupul Prietenii Coeziunii, ceruseră deja, la finele săptămânii care a precedat consultările, să se ajungă rapid la un acord asupra viitorului buget european după Brexit. Cei 15 și-au exprimat speranța ca fondurile de coeziune să nu fie reduse – cu alte cuvinte, compensarea plecării britanicilor să nu se facă într-o importantă măsură pe spatele lor.

Pe de altă parte, cancelarul Austriei, Sebastian Kurz, a ținut să prefațeze consultările avertizând că țara sa, dar și alte state membre, vor respinge proiectul de buget în cazul în care contribuțiile statelor membre nu sunt reduse. Așadar, nu doar că nu va putea fi compensată pierderea rezultată din plecarea Marii Britanii, dar bugetul ar putea să se reducă și mai mult. Iar alături de Austria se situează economii europene net contribuabile și foarte dinamice, precum Olanda, Finlanda sau Danemarca. Grupul a primit și un nume în jargonul funcționăresc bruxellez: „Frugalii”.

Între ei, statele-pivot, Germania și Franța, încearcă găsirea compromisului, dar animate, la rândul lor, de propriile interese. Politica Agricolă comună trebuie să rămână un pilon al bugetului, în viziunea Franței, în timp ce Germania ar fi înclinată să finanțeze mai mult noile tehnologii.

Potrivit propunerii Comisiei Europene, lansată de Comisia Juncker în mai 2018, contribuțiile ar urma să fie de 1,11% din Venitul Național Brut, corespunzătoare unui buget de 1,134 miliarde de euro. Asta, în timp ce Parlamentul European vrea contribuții naționale care să meargă chiar până la 1,3%. De partea cealaltă, statele net contribuabile ar vrea contribuții de cel mult 1,07%, dar de preferat 1%.

De la „subvenții” la „garanții”

Conform propunerii Comisiei Europene, 25% din alocațiile bugetare, în politica de coeziune și cea agricolă, ar trebui să meargă către proiecte de ecologizare. În plus, filosofia alocării fondurilor se schimbă și ea.

Banii europeni sunt văzuți tot mai puțin ca o „subvenție”, prin intermediul Politicii de Coeziune și al Politicii Agricole Comune, și devin tot mai mult o „garanție”. Mecanismul este preluat din celebrul Plan Juncker, prin care fondurile bugetare europene, alături de banii Băncii Europene de Investiții s-au constituit în garanții pentru atragerea de investiții private. Conform estimărilor Comisiei Europene, mecanismul pus la punct de Comisia Juncker a adus investiții suplimentare de peste 430 de miliarde de euro. Acum, experiența se dorește a fi repetată prin bugetul multianual.

Aceasta înseamnă că banii europeni ar trebui să atragă alți bani, din mediul privat, pentru proiecte inteligente, generatoare de valoare adăugată și care să respecte tot mai mult exigentele cerințe de mediu.

Nu este chiar o veste extraordinară pentru România, cu numai 720 de milioane de euro atrase prin planul Juncker.

În viziunea Comisiei Europene, perioada marilor lucrări de infrastructură subvenționate de contribuabilul european ar cam trebui să se termine, pentru a face loc investițiilor în noi tehnologii și aplicații, interconectări, orașe inteligente.

România este însă cu mult în urmă în ce privește infrastructura. În mod evident, Bucureștiul are aici o mare marjă de negociere. De exemplu, ar putea demonstra, în mod paradoxal, impactul ecologic pozitiv al autostrăzilor care străpung Munții Carpați: scade aglomerația, scade timpul petrecut în trafic, scad emisiile. Apoi, infrastructura modernă contribuie la dezvoltarea pieței unice. În plus, România își poate finanța proiectele de interconectare sau de scoatere a traficului din orașe. Totul este să existe un plan coerent și negociatori.

În actualele sale planuri bugetare, Comisia insistă pentru o condiționalitate legată de statul de drept. Este foarte probabil că aceasta va fi introdusă într-un fel sau altul, întrucât Bruxelles consideră că există riscuri bugetare în condițiile unor disfuncționalități

Cu alte cuvinte, un sistem juridic nefuncțional constituie un risc pentru banii contribuabilului european.

O altă condiționalitate este cea macroeconomică. Un stat va putea fi sancționat financiar dacă derapează din punct de vedere economic. ■

Consiliul, ambiții mici

Președintele Consiliului European a venit, săptămâna trecută, cu o propunere inferioară solicitărilor Comisiei și Parlamentului European, potrivit unui document al Consiliului, consultat de AFP și preluat de Agerpres.

Potrivit documentului, președintele Consiliului European, Charles Michel, va propune celor 27 un buget de 1.094 de miliarde de euro, adică 1,074% din venitul național brut al UE.

Potrivit AFP, are o valoare similară cu cea făcută la finalul anului 2019 de Finlanda, țară care la acea dată asigura președinția UE. Cu toate acestea, este o propunere inferioară celei solicitate de Comisia Europeană, care a propus un prag de 1,114% din venitul național brut al UE (adică, un buget de 1.134 miliarde euro la prețuri constante în 2018) și mult sub pragul de 1,3% din venitul național brut al UE solicitat de Parlamentul European. ■

Ce vrea România?

După finalul consultărilor de la Bruxelles, președintele Klaus Iohannis i-a transmis președintelui Consiliului European, Charles Michel, că Bucureștiul dorește un buget ambițios, la nivelul celui propus de Comisia Europeană (1,3% din venitul național brut, deci o creștere generală a contribuțiilor naționale). Caz în care României i-ar reveni circa 35 de miliarde de euro în următorii șapte ani. Trebuie spus că și într-o variantă pesimistă, alocațiile pentru România nu vor scădea sub 31 de miliarde, cât reprezintă plafonul în actualul exercițiu multianual.

De asemenea, Iohannis a pledat pentru menținerea, în cazul României, a clauzei „N+3” în loc de „N+2”. Aceasta înseamnă că fondurile din actualul buget ar putea fi cheltuite până la finele lui 2023 și nu 2023. Aceasta ar oferi un respiro binevenit pentru proiecte care încă nu sunt finalizate și care riscă să fie pierdute. Prelungirea cu un an a termenului de execuție a bugetului a mai fost aplicată în exercițiul 2014-2020, pentru a ajuta statele să reziste mai bine provocărilor legate de criza financiară.

În contrapartidă, președintele român s-a arătat gata să susțină condiționalitatea legată de statul de drept, o prevedere susținută în mod special de Germania, principalul contribuabil la Bugetul UE și, în consecință, statul cel mai influent în negocieri.

De asemenea, președintele român s-a arătat susținătorul unei plafonări voluntare (nu obligatorii) a subvențiilor pentru fermele agricole, în cadrul PAC. ■