Acel neuitat iunie 1989…

84
8 minute de lectură

S-au împlinit 30 de ani de la primele alegeri libere din Polonia comunistă și de la represiunea din Piața Tiananmen. Două evenimente care ne spun multe despre cursul istoriei și despre fragilitatea libertății.


Istoria reține că prima breșă în Cortina de Fier s-a produs la 9 noiembrie 1989, când Zidul Berlinului a căzut, contrazicând astfel predicția liderului comunist est-german Erich Honecker, făcută în luna ianuarie a aceluiași an, cum că Zidul avea să stea în picioare „încă 100 de ani”. N-a greșit decât cu ceva mai mult de 99 de ani…

Căderea Zidului Berlinului a constituit, desigur, semnul cel mai vizibil al începuturilor unor schimbări extraordinare în regiune. Dar acest episod semnificativ al istoriei recente fusese precedat de un altul, deloc mai puțin spectaculos și extrem de semnificativ pentru ceea ce avea să urmeze.

„Totul sau nimic”? Mai gândiți-vă…

La 4 iunie 1989, în Polonia aveau loc primele alegeri libere din spațiul comunist.

Scrutinul, de neimaginat până atunci, a fost urmarea negocierilor dintre opoziția reprezentată în principal de Sindicatul Independent Solidaritatea, condus de Lech Wałęsa, şi, de partea cealaltă, autoritățile comuniste.

Chiar simpla deschidere a negocierilor a constituit o cotitură, în condițiile în care, conform ideologiei oficiale, partidul nu putea concepe existența unei opoziții, câtă vreme se considera reprezentantul întregului popor.

Și totuși, la aceasta au dus grevele din perioada 1970-1980 și sprijinul social în creștere față de sindicatul „Solidaritatea”. Decretarea legii marțiale, în decembrie 1981, ca și starea jalnică a muncitorimii nu au făcut decât să crească nemulțumirile și să accelereze schimbările.

Discuțiile, care aveau să rămână în istorie sub denumirea de „masa rotundă”, s-au încheiat în aprilie 1989, stabilind că în Polonia vor avea loc alegeri parlamentare pluraliste – primele de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Alegerile erau libere, dar nu erau și complete. Acordul prevedea un vot liber pentru Senat (camera superioară a Parlamentului), în timp ce la alegerile pentru Sejm (camera inferioară), opoziția putea obține doar 35% din mandate, restul de 65% rămânând ocupate de comuniști și de aliații lor.

Astăzi, partizanii teoriei „totul sau nimic” ar putea să strâmbe din nas la „naivitatea” unei opoziții care lăsa din oficiu două treimi din locurile camerei inferioare la discreția adversarului politic.

Totuși, în Polonia se întâmpla atunci ceva nemaivăzut de la lăsarea Cortinei de Fier: alegeri democratice, libere și pluripartite, fie și pentru un număr limitat de mandate. Pentru prima dată, puterea comunistă dădea înapoi în fața poporului.

Faptul era în sine senzațional, pentru că regimurile comuniste din regiune, deși instaurate prin forță, cu sprijinul nemijlocit al URSS, se pretindeau drept reprezentante legitime și unice ale popoarelor lor. Din această perspectivă, fie și un singur loc „oferit” spre alegeri libere echivala cu o victorie.

O victorie istorică

Așa că, pe 4 iunie 1989, au avut loc alegerile. Victoria opoziției din jurul Comitetului Civic, în frunte cu Lech Wałęsa, a fost deplină. Au fost câștigate 99% de locurile din Senat și toate mandatele posibile din Sejm.

Voința poporului fusese exprimată cum nu se putea mai clar – polonezii aleseseră libertatea, iar legitimitatea comuniștilor se spulberase.

Polonia era, la ora respectivă, bolnavul Europei. Țara se afla practic în stare de faliment economic și politic.

La 12 septembrie 1989, după o încercare eșuată de formare a unui guvern de către comuniști, democrația a mai produs o breșă. Sejmul a numit  primul guvern condus de un ne-comunist din Europa Centrală și de Est  de după al II-lea Război Mondial, avându-l drept premier pe Tadeusz Mazowiecki. Vicepremier şi ministru de finanțe în cadrul guvernului a fost numit economistul  Leszek Balcerowicz, cel care avea să fie apoi recunoscut drept arhitectul reformelor economice din Polonia. Acum un deceniu, când țara se lăuda cu creștere economică în plină criză globală, polonezii dădeau două explicații pentru remarcabilul lor succes: fondurile europene și reformele lui Balcerowicz.  

Polonia a devenit, în zorii secolului XXI, un pilon important al Occidentului, membru NATO și jucător important în Uniunea Europeană. Cu toată guvernarea ei iliberală de acum, Polonia rămâne o societate cu o democrație vibrantă. Succesul ei în materie de economie, infrastructură și dezvoltare socială rămâne o mărturie că, în pofida tuturor problemelor, democratizarea poate reuși.

Dorința de libertate poate fi învinsă

Ziua de 4 iunie a fost una luminoasă pentru Polonia, dar întunecată într-un alt colț al lumii comuniste. În noaptea de 3 spre 4 iunie 1989, Armata Populară de Eliberare din China îneca în sânge protestul studenților, cunoscut și ca „primăvara de la Beijing”.

Tancurile Armatei de Eliberare au făcut mii de victime – un bilanț oficial nu există – majoritatea acestora fiind studenți și muncitori. Într-un regim considerat al muncitorilor…

Într-una dintre rarele declarații publice consacrate mișcărilor de protest din țările „frățești”, Partidul Comunist Român își exprima atunci susținerea deplină față de represiune, afirmând că Armata de Eliberare reprezintă „brațul poporului chinez”. O sumbră prefigurare a ceea ce avea să urmeze în decembrie 1989, când, tot în numele poporului pe care pretindea că-l reprezintă, regimul comunist de la București a ordonat să se tragă în popor.

Pentru guvernul de la Beijing, punerea în discuție a resorturilor represiunii din 3-4 iunie 1989 reprezintă și azi un tabu.

Represiunea manifestației din Piața Tiananmen la Beijing în 1989 a fost „o decizie corectă”, a declarat duminică ministrul chinez al apărării, citând „stabilitatea” țării de atunci, după cum informează Reuters şi France Presse, preluate de Agerpres.

„Acest incident a fost o turbulență politică și guvernul central a luat măsuri pentru a opri această turbulență, ceea ce a însemnat o decizie corectă”, a declarat generalul Wei Fenghe, în timpul unui discurs la forumul de securitate Shangri-La Dialogue (SLD) de la Singapore.

Este rar ca oficiali ai guvernului chinez să recunoască evenimentele din 4 iunie 1989, în timp ce referirile la ele sunt puternic cenzurate în China, notează Reuters.

„Toți sunt preocupați de Tiananmen după 30 de ani”, a mai spus Wei în discursul său, în fața miniștrilor apărării, a militarilor de rang înalt și a experţilor.

„Acești 30 de ani au dovedit că China a trecut prin schimbări majore”, a subliniat el, adăugând că datorită acțiunii guvernului, „China se bucură de stabilitate și dezvoltare”.

Istoria nu se sfârșește

Evenimentele din Piața Tiananmen nu au adus pluralismul politic în China, dar au avut ca efect „pensionarea” lui Deng Xiaoping, liderul de facto al Chinei de la moartea lui Mao. Deng a îmbinat reformele economice, acelea care au stat la baza miracolului chinezesc al secolului al XXI-lea, cu represiunea brutală a oricărei forme de disidență sau politica restrictivă „un cuplu-un copil”.

Reformele economice au continuat în ritm și mai susținut după îndepărtarea lui Deng. China a cunoscut o dezvoltare impetuoasă, a devenit unul dintre marii jucători în economia și politica mondiale. Ba chiar, pe fondul politicii protecționiste a Statelor Unite sub Donald Trump, a devenit un puternic susținător al multilateralismului pe scena globală.

Noul său proiect la scară globală, menit să refacă vechiul Drum al Mătăsii prin intermediul unor uriașe investiții în infrastructură, fascinează, dar ridică și temeri legate de ambițiile chinezești.

În același timp, în interior, China capătă accente totalitare tot mai accentuate. China nu a fost vreodată o democrație – mișcarea tinerilor din 1989 a fost un eșec, din acest punct de vedere, represiunea a reușit. Odată cu consolidarea poziției președintelui Xi Jinping, desemnat lider pe viață, China și-a înăsprit represiunea asupra oricărei forme de împotrivire. Și experimentează acum un terifiant sistem de control social prin intermediul rețelelor sociale și al inteligenței artificiale. Să fie aceasta o prefigurare a viitorului omenirii?

Azi, tânăra clasă mijlocie chineză – pentru că reformele economice au dus la așa ceva – pare mai curând interesată de aspectele materiale decât de democrație și nu există vreun semn că se va ridica masiv împotriva partidului comunist.

China contrazice astfel teoria conform căreia reformele economice duc la crearea unei clase de mijloc care, în mod inevitabil, va cere și într-un final va obține libertăți, drepturi civile și, într-un apoteotic sfârșit al istoriei, democrație și un sistem liberal.

La 30 de ani de la două evenimente care au marcat finalul de secol XX, putem medita asupra cursului impredictibil al istoriei și caracterului reversibil al libertății.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele