Începe cursa pentru funcții de vârf în UE

Ea arată ce ne va aduce noua eră politică a Blocului.

167
7 minute de lectură

Charlemagne

Ediția tipărită | Europa

30 mai 2019

POATE CĂ NU pare impresionantă, dar clădirea Berlaymont este cel mai apropiat lucru de Casa Albă pe care îl are Uniunea Europeană. Construită pe locul unei foste mânăstiri, pe un deal aflat deasupra centrului Bruxelles-ului, clădirea cu 14 etaje, în formă de cruce, este sediul Comisiei Europene – organismul executiv al Uniunii, gardianul tratatelor sale și singura instituție care poate iniția legislație europeană. Spre deosebire de președintele Consiliului European, organismul care îi cuprinde pe cei 28 de lideri ai statelor membre UE, președintele Comisiei este mai mult un factor de răspundere. Puterea acestuia (nicio femeie nu a deținut funcția asta până acum) nu rezidă în politica fluctuantă a capitalelor naționale, ci în Bruxelles. Ea îi permite ocupantului acestei funcții să definească agenda pe termen lung a UE. Priveliștea de la vârful clădirii Berlaymont are un orizont larg.

Președinția Comisiei este cea mai strălucitoare funcție care, acum, este vacantă, în urma alegerilor UE, la care s-a înregistrat o mare prezență la vot. Procesul prin care aceasta este adjudecată s-a schimbat. Timp de decenii, liderii naționali își impuneau alegerea, dar, în 2009, Parlamentul European a obținut dreptul de a alege președintele, iar în 2014 a apărut procedura unui așa-numit Spitzenkandidat, prin care doar „principalul candidat” desemnat de un grup parlamentar – probabil, deși nu în mod necesar, cel mai mare – poate prelua funcția. La momentul respectiv, majoritatea obținută de Jean-Claude Juncker s-a datorat celor două grupuri mari: Partidul Popular European (PPE) și social-democrații. Consiliul nu s-a așteptat la asta și a fost obligat să îl accepte.

Din nou, după alegerile europene de săptămâna trecută, PPE a rămas cel mai mare grup, iar socialiștii, al doilea. Ambele grupuri au suferit însă mari pierderi. Manfred Weber, principalul candidat al PPE, va trebui să câștige nu numai sprijinul grupului socialist, ci și pe cel al multor parlamentari liberali și verzi. Dată fiind istoria sa de cocoloșire a lui Victor Orban, autoritarul prim-ministru al Ungariei, aceasta va fi dificil. În Consiliu, el are sprijinul Angelei Merkel, cancelarul german, dar bavarezului i se opun președintele Franței, Emmanuel Macron precum și alții, care dezavuează lipsa sa de experiență de conducere.

Bătălia pentru președinția Comisiei se va duce pe două fronturi. Întâi, este vorba despre o luptă pentru putere între Consiliu și Parlament. MPE au câștigat putere în ultimii ani și au fost încurajați de prezența mai mare la urne în alegeri. Ei se tem că dacă nu se conformează procedurii de Spitzenkandidat, vor pierde și vor ceda iar puterea Consiliului – care a câștigat, și el, în anvergură, în ultimii ani, grație unei succesiuni de întâlniri la vârf de criză, care l-au plasat în centrul atenției.

BRUSSELS, BELGIUM - FEBRUARY 25: A man walks past Le Berlaymont on February 25, 2016 in Brussels, Belgium. Brussels is often referred to as the unofficial capital of Europe due to its concentration of pan-European institutions including the European Union (EU) and The Council Of Europe. The United Kingdom will hold a referendum on June 23 to decide whether they will remain part of the EU.  (Photo by Ben Pruchnie/Getty Images)

Al doilea front este competiția dintre Franța și Germania, al căror parteneriat se dezagregă. Macron vrea să termine cu dominarea conservatoare a UE de către PPE, și formează acum o alianță cu un bloc de state liberale, conduse de socialiști, și un nou grup liberal, lărgit, în PE. Înainte de summitul post-alegeri din 28 mai, el a luat dejunul cu liderii Spaniei, Portugaliei, Belgiei și Olandei. Gruparea este în dezacord asupra multor lucruri (Mark Rutte, prim-ministrul olandez, este îngrozit de planurile fiscale federaliste ale lui Macron), dar este unită în opoziția față de Weber, ca și în probleme cum sunt schimbarea climatică, unde ei vor ca UE să acționeze mai mult și mai repede. Ei s-au aliniat împotriva PPE, care este dominat de Uniunea Creștin Democrată a lui Merkel și care este cel mai puternic în Europa Centrală și de Est. Grupul vest-european a lui Macron se teme de stagnare și i se opune lui Weber; PPE se teme cel mai tare de dezintegrare și îl sprijină.

Rezultatul acestor rivalități este că șansele lui Weber, deși deloc neglijabile, nu sunt mari. „O să fie doborât”, a spus un inițiat, înainte de summit: „În mod diplomatic sau nu, asta rămâne de văzut”. Ceea ce deschide calea unei serii de candidați-alternativă, inclusiv trei fruntași posibili. Frans Timmermans este vicepreședintele olandez al Comisiei, care s-a ocupat de problema încălcării regulilor statului de drept. Margrethe Vestager, o liberală daneză, a câștigat sprijin în calitatea ei de comisar pentru concurență al UE, datorită modului în care a atacat practicile neconcurențiale și evitarea taxelor de către giganții digitali americani. Iar Michael Barnier este un conservator francez moderat, care a condus negocierile pe Brexit ale UE. Macron a bifat numele tuturor celor trei când a sosit la summitul post-alegeri. Niciunul nu este un candidat de frunte „câștigător”. Olandezul a fost însă principalul candidat al socialiștilor, iar Vestager a fost printre cei șapte candidați principali propuși de partidul ei. Alegerea unuia dintre cei trei ar consolida poziția lui Macron, dar toți sunt acceptabili pentru doamna Merkel. Cu toate acestea, procesul va implica, probabil, mai multe etape de eliminare și s-ar putea ca o figură relativ mai puțin cunoscută să obțină funcția.

Nu ne doare în Spitz

Indiferent cine va obține funcția, alegerea aceasta va influența alocarea celorlalte mari funcții vacante din UE: aceea de președinte al Consiliului European, „înaltul reprezentant” al său în afacerile externe, și aceea de președinte al Băncii Centrale Europene, care nu este legat de ciclul politic al UE, dar care devine vacant, din întâmplare, tot în această toamnă. Liderii vor încerca să aplice un echilibru geografic și ideologic. Un președinte al Comisiei, nordic, liberal, ca doamna Vestager, ar putea avea, complementar, un om de stânga, din Sud, precum Antonio Costa din Portugalia, ca președinte al Consiliului, cu un german conservator ca președinte al BCE, ca să împace Berlinul, și o estică, precum Dalia Grybauskaite, din Lituania, ca înalt reprezentant. Permutările sunt aproape infinite.

Negocierile vor dura până târziu, în toamnă, iar noul ciclu politic de cinci ani al UE nu va porni, probabil, pe deplin decât la începutul anului 2020. Dar diferitele trăsături ale acestei viitoare faze instituționale vor deveni clare în bătălia pentru marile funcții. Ea va fi marcată de o relație franco-germană tot mai disfuncțională, precum și de influența crescândă a unor state mijlocii, ca Spania și Olanda; de dezbateri dacă UE are sau nu nevoie de o avangardă sau ar trebui să continue într-un ritm comun; de noi dispute între instituții și de o sferă civică europeană mai politizată. O nouă eră – mai fragmentată, mai politică, mai fluidă – răsare în Europa.

Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Și cursa a pornit!”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele