Adevărata lecție pentru săptămâna dură a Theresei May

Dacă nu va mai primi alte lovituri, prim-ministrul ar trebui să își supună planul la vot și apoi unui referendum.

Foto: Getty Images

Ediția tipărită | Lideri

13 decembrie 2018

O SFÂȘIERE DISPERATĂ, fără menajamente, a devenit modul zilnic de guvernare al Marii Britanii. Pe 10 decembrie a fost anulat în ultimul moment un vot istoric pe acordul de Brexit al Theresei May, punându-i pe picior greșit pe miniștrii care dădeau interviuri transmise live, în care confirmau că votul se va ține. A doua zi, doamna May a început un turneu prin Europa, promițând să obțină condiții mai bune în cadrul acordului, doar pentru a fi respinsă politicos în fiecare capitală pe care a vizitat-o. Când s-a întors acasă, prim-ministrul și-a găsit propriul Partid Conservator plănuind un vot de încredere împotriva liderului său. Ea a câștigat, dar numai după ce a promis că va demisiona înainte de viitoarele alegeri. Chiar și așa, 117 din 317 conservatori au votat împotriva ei.

Spectacolul este sumbru, dar rezultatul ultimului episod de luptă crâncenă este că doamna May se târăște însângerată ca să lupte într-o nouă rundă. Conform regulilor Partidului Conservator, după ce a dejucat încercarea de puci, ea este imună la alte sfidări interne timp de un an. Promotorii duri ai Brexitului din partidul său au fost demascați ca fiind obsedați fără limită, așa cum sunt. Dar adevărul care va durea mai mult pentru doamna May este dimensiunea rebeliunii, care a demonstrat că ea nu are nicio speranță realistă de a-și trece planul de Brexit prin Parlament. Și nu este vorba doar de planul ei: niciunul dintre Brexit-urile posibile nu întrunește o majoritate de parlamentari.

Doamna May trebuie să recunoască faptul că ea și țara sa au o singură cale de a ieși din impas. Asta înseamnă să treacă peste capetele parlamentarilor și să întrebe direct poporul.

Încercarea de puci de săptămâna asta a fost secretul cel mai prost păzit de la Westminster. Parlamentarii din Grupul European de Cercetări, format din eurosceptici conservatori, încercaseră să strângă cele 48 de semnături necesare pentru a declanșa un vor de neîncredere împotriva doamnei May încă din momentul în care a devenit clar că ea dorește o ieșire mai „soft” din UE decât separarea radicală pe care o cer ei.

Acordul ei, pe care UE l-a semnat deja, dar pe care Parlamentul britanic trebuie încă să îl aprobe, ar menține întregul Regat Unit într-o uniune vamală și o aliniere de reglementări extinsă, până ce cele două părți convin asupra unei noi relații aprofundate, ceea ce ar putea însemna ani. În acel timp, Marea Britanie ar fi supusă regulilor europene și nu ar putea să semneze propriile sale acorduri comerciale. Susținătorii unui Brexit dur spun că acest compromis este egal cu vasalitatea, dar ei nu au reușit să pună la punct niciun plan alternativ care să îi convingă pe colegii lor din Parlament.

După eșecul rebeliunii lor, Marea Britanie a evitat o lovitură la cap. Dacă doamna May ar fi pierdut, cei 124.000 de membri ai Partidului Conservator și-ar fi ales un nou lider – și, deci, un nou prim-ministru – pentru a duce Brexitul la bun sfârșit. Ei ar fi putut foarte bine să îl aleagă pe cel mai eurosceptic dintre candidații de pe lista scurtă, sporind șansele unei ieșiri furioase, haotice și ruinătoare, fără un acord.

Este, de asemenea, un lucru bun faptul că, pentru a strânge suficiente voturi, doamna May a trebuit să promită că va demisiona înainte de alegerile viitoare, planificate în 2022. Ea s-a dovedit a fi un prim-ministru prost și un militant dezastruos în campanie. Plecarea sa planificată, laolaltă cu înfrângerea monomaniacilor pro-Brexit, ar trebui să accelereze promovarea noii generații promițătoare de parlamentari conservatori, care să înlocuiască relicvele ce au servit atât de prost această țară.

Toate acestea înseamnă că mandatul de premier al doamnei May are acum un singur scop, iar acesta este unul monumental: de a conduce un partid divizat și un guvern minoritar prin cea mai complexă și mai conflictuală tranziție pe timp de pace din istoria modernă a Marii Britanii.

Pericolul este că doamna May, o adeptă a amânării în serie, va încerca să tragă de timp până la două luni de la ziua Brexitului, pe 29 martie. Ea ar putea să calculeze că Parlamentul va avea atunci puțin de ales și va trebui să îi aprobe acordul, întrucât alternativa ar fi să iasă cu lipsa dezastruoasă a unui acord.

Un astfel de Brexit cu pistolul la tâmplă ar garanta resentimentele și nefericirea în întreaga Marea Britanie pentru ani la rând. Din fericire, doamna May nu va putea probabil să facă așa ceva. Timp de aproape doi ani, ea a amânat să explice compromisurile pe care le implică în mod necesar Brexitul, în speranța că extremiștii din partidul ei se vor liniști. Nu au făcut-o. Votul de neîncredere de săptămâna aceasta face să fie mai clar decât oricând că a aștepta încă o lună sau două nu va crea în mod magic o majoritate în favoarea acordului ei.

Tenace și perseverentă așa cum este, ea trebuie să recunoască faptul că aritmetica parlamentară nu îi este de folos. Partidul Laburist și alte partide de opoziție sunt împotriva planului ei, la fel cum sunt și 100 dintre propriii ei parlamentari conservatori – fie că sunt pro- sau anti-Brexit. Călătoriile europene de săptămâna aceasta ale doamnei May au confirmat că ea are perspective mici de a obține suficiente modificări pentru a-i satisface pe rebeli. Acordul nu este mai viu decât era atunci când guvernul a amânat votul, în panica de luni.

Dacă doamna May vrea ca acordul ei să triumfe, ea trebuie să convoace un al doilea referendum. Blocajul din Parlament este provocat de declarațiile conflictuale legate de legitimitatea democratică a parlamentarilor aleși și de referendumul din 2016. Prim-ministrul insistă că singura cale viabilă de a respecta voința poporului este compromisul său, așa cum a fost exprimată această voință prin votul de acum doi ani și jumătate. Parlamentarii, aleși de același popor doar anul trecut, replică, spunând că planul ei nu mai seamănă cu campania în care s-a luptat pentru referendum – fie întrucât un Brexit „real” are trebui să fie mai dur ori dat fiind că întreaga perspectivă s-a dovedit a fi goală de sens. În loc să încerce să rezolve această dilemă cu lupte politice de stradă fără sens, Parlamentul ar trebui să accepte că singura cale de a ști ce vrea poporul este să îl întrebe.

Mulți parlamentari conservatori sunt împotriva unui al doilea referendum (deși mulți dintre ei au votat-o pe doamna May în 2016, doar ca să ceară posibilitatea de a se răzgândi săptămâna aceasta). Acum, că și-au folosit singurul glonț pentru a o doborî pe doamna May, ea poate să convoace un vot parlamentar pe acordul ei, fără să riște să fie răsturnată de propria ei tabără. O înfrângere usturătoare ar putea totuși să declanșeze o moțiune de cenzură din partea Partidului Laburist. Dar puțini parlamentari conservatori, poate niciunul sau cei dintre aliații lor din Partidul Democratic Unionist, doresc să vadă un guvern laburist, mai ales unul condus de Jeremy Corbyn, de extremă stânga.

Atunci când votul parlamentar va eșua, ea va avea toate justificările pentru a propune un nou plebiscit. Mulți laburiști ar susține-o. Dacă doamna May crede realmente că acordul ei este ceea ce a votat țara, un nou referendum nu ar trebui să o sperie deloc. Acum, că există o definiție pentru ieșirea din UE, este clar în interesul țării să aibă un cuvânt de spus dacă mai vrea sau nu să iasă. Mai mult decât oricând, haosul de la Westminster de săptămâna aceasta dovedește necesitatea de a se reîntoarce la oameni.

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Foarte agitat”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele