Afacerile de miliarde ale generației de sacrificiu

Prima generație de capitaliști români a ajuns la vârsta la care nu mai au energia și motivația să-și dezvolte mai departe afacerile.

56
10 minute de lectură

Autor: Iancu Guda

Noi nu am avut baby boomeri, în sensul dat de americani acestei generații flamboiante, a celor născuți în anii ’50 ai secolului trecut, acești copii răsfățați ai prosperității, ai dezinvolturii în afaceri și, în final, ai succesului. O generație strategică din perspectiva globalizării, cu atitudini rebele, dar cu evoluții conservatoare, cu un simț rafinat al esteticului, cu un uriaș apetit cultural și cu resurse antreprenoriale aproape inepuizabile. Din păcate, generația postbelică românească și-a înăbușit aspirațiile, și-a consumat revolta în surdină și a tânjit după libertate. Iată însă că această generație nu și-a alterat abilitatea antreprenorială, a avut curajul de a intra în afaceri și abilitatea de a le conduce către profit.

Generația asta românească a reușit performanța de a menține în piața liberă 1.425 de companii înființate înainte de 2005, care au afișat venituri de peste un milion de euro. Vârsta medie a acționarilor celor 1.425 de firme cu afaceri de milioane este de 65 de ani, însă interesantă este utilitatea socială a firmelor, capacitatea lor de a se dezvolta și de a crea locuri de muncă. Companiile seniorilor angajau, la finalul lui 2016, un număr total de 104.461 de salariați, în condițiile în care majoritatea firmelor mici și mijlocii (86% dintre acestea) raportează peste 10 salariați. Prin comparație, aproape toate firmele mici și mijlocii active în România (94%) funcționează cu mai puțin de 10 locuri de muncă. Mai mult de o treime (37%) din firmele generației ’50 aveau peste 50 de salariați, iar 85% dintre aceste companii aveau mai mult de 10 angajați, cifre care descriu o afacere consolidată.

Venituri cât 4,2% din PIB

În 2016, veniturile totale ale companiilor aflate în mâinile generației născute în primii ani ai comunismului au atins 32 de miliarde de lei, cam 4,2% din PIB-ul României. Cele peste 1.400 de firme au avut o rată a profitului înainte de taxe și de plata dobânzilor (EBITDA) de 10,5%. Valoarea lor de piață, calculată prin estimarea evoluției în următorii cinci ani a fluxului disponibil de bani, acel free cash flow, cum l-ar numi boomerii americani, ar urca la 21 de miliarde de lei (4,5 miliarde de euro) în condițiile unei creșteri anuale constante cu 3,5% a afacerii. Calculul a ținut cont și de influența datoriilor financiare către instituții de credit în valoare de aproape 3 miliarde lei, sume care au diminuat valoarea companiilor.
Pe mâinile cui încape afacerea?

Afacerile generației ’50 au rezistat în fața creșterii costului de finanțare, a spiralei contagioase a creditului comercial, a interdependenței dintre companii, a volatilității veniturilor, a deteriorării comportamentului de plată, a impredictibilității fiscale, dar și a dificultății de a găsi angajați sau a decelerării creșterii economice din cauza temperării consumului. Antreprenorii generației ’50 au rezistat și în fața amplitudinii ciclurilor economice românești, unde trecerea de la o extremă la cealaltă de la perioada de expansiune la cea de recesiune a fost brutală. Însă unii dintre antreprenorii români se mai confruntă cu o mare problemă: cui lasă afacerile construite în peste două decenii de muncă?

Personal, mă întâlnesc deseori cu antreprenori seniori care nu au cui să lase afacerea, fie pentru că nu au moștenitori, fie pentru că aceștia există, dar nu doresc (ori nu sunt capabili) să preia responsabilitatea afacerii respective.

Provocări epuizante

Prima generație de capitaliști români a ajuns la vârsta la care nu mai au energia și motivația să-și dezvolte mai departe afacerile. Cei care au construit afaceri înainte de anul 2005 au trecut prin foarte multe provocări epuizante. Au depășit perioada brutală de tranziție din anii ’90 marcată de hiperinflație, de explozia dobânzilor, de deprecierea accelerată a monedei naționale, de accesul dificil la finanțare sau de cadrul juridic nepregătit pentru capitalismul competitiv. Ei au făcut față creșterii brutale a concurenței imediat după liberalizarea contului de capital și aderarea la Uniunea Europeană sau au fost afectați și de impactul crizei financiare pe plan local, manifestat prin blocarea creditării, prin explozia dobânzilor, prăbușirea consumului și insolvențele clienților. Au rezistat apoi în fața austerității instalate în 2010, când veniturile în sectorul public s-au redus cu 25% și au fost compensate, parțial și brutal, prin majorarea TVA la 24%. Emigrarea forței de muncă, îmbătrânirea populației și sporul demografic negativ au avut ca efect un acces din ce în ce mai dificil la resursa umană. Firmele generației ’50 au rezistat în fața concurenței dure din partea multinaționalelor active pe plan local și a importurilor (care au determinat accentuarea fenomenului polarizării și concentrării veniturilor la vârf). Mai ales în ultimii ani, revoluțiile fiscale au șubrezit încrederea într-un cadru predictibil și prietenos mediului de afaceri.

Cei aproape 30 de ani de capitalism au trecut implacabil, iar viața nu stă pe loc. Antreprenorii care au construit o companie și au ajuns la vârsta la care alții se retrag din activitate se uită peste umăr să vadă cine vine din urmă, cine va moșteni afacerea de familie. Un transfer al acestor afaceri în mâinile investitorilor capabili să de dezvolte în viitor ar echivala cu o injecție de sănătate în economie. Dacă ar fi preluate, aceste companii care valorează 4,5 miliarde de euro, aproape cât nivelul investițiilor străine directe în România pe parcursul anului 2017, ar susține consumul, dar și investițiile în tehnologie, ar crește competitivitatea și, nu în ultimul rând, ar urca încasările statului din taxe și impozite. Bani care, ulterior, se pot multiplica în economie și pot contribui în mod sănătos la creșterea nivelului de trai al populației, prin salarii majorate în linie cu avansul productivității, nu pe credit și prin împovărarea generațiilor viitoare.

Companiile românești, marile firme multinaționale, fondurile de investiții sinergetice sau financiare și diverși antreprenori ar trebuie să fie interesați de aceste companii. Motivul este simplu: extinderea afacerilor existente prin preluarea companiilor concurente duce la economii de scală (prețuri mai bune obținute de la furnizori) sau diferite sinergii (complementaritatea produselor și echipamentelor de producție, reducerea costurilor fixe și administrative, extinderea portofoliului de clienți către care se poate vinde o gamă extinsă de produse complementare). Finanțarea acestor achiziții s-ar putea realiza cu sprijinul lichidităților disponibile sau finanțărilor acordate de bănci!

Dar generația de antreprenori aflată acum la vârsta retragerii din activitate are ezitări în privința vânzării afacerii. Blocajele în calea preluării acestor companii au în multe cazuri rădăcini emoționale. Eventualii investitori au și ei ezitările lor, explicabile în contextul economic general din România.

Nu este sigur că generația baby boomerilor români va ține pasul cu progresul tehnologic, cu viteza de circulație a informației, cu agresivitatea concurenței. Colegii lor de generație din Statele Unite își consumă banii agonisiți pe terenurile de golf, au părăsit birourile și frecventează băncile pentru a-și controla conturile, nu pentru a lua credite pentru afacere. Cele două decenii petrecute în dezvoltarea afacerii au format însă și un atașament emoțional: deseori, i-am auzit pe acești antreprenori vorbind despre afacerea lor precum despre propriul lor copil. Atașamentul emoțional alimentează o percepție greșită de supraevaluare a afacerii respective de către acționari, așteptările antreprenorilor respectivi de la vânzare fiind mult peste valoarea afacerii. Nu în ultimul rând, faptul că aceste persoane au reușit să conducă afacerea prin perioade foarte tulburi, cum ar fi tranziția din anii ’90, criza financiară din 2008-2009, austeritatea din 2010-2011 și revoluția fiscală din ultimii ani, alimentează un efect de încredere exagerată în forțele proprii, pe care psihologii îl numesc azi „supraîncredere”. Din păcate, dacă nu încearcă să vândă afacerea în următorii doi ani la un preț corect, s-ar putea să vadă cum „le moare în brațe” (intrarea în insolvență) „propriul copil” (compania lor mult iubită). În ciuda atașamentului emoțional, timpul nu mai are răbdare și nu vârsta retragerii este argumentul în favoarea căutării unui investitor, ci perspectiva unei noi recesiuni. Acționarii acestor companii ar trebui să se gândească foarte serios la vânzarea afacerii în condițiile în care perioada aceasta (2018-2019) poate fi ultima ocazie, în condițiile în care viitorul businessului devine mult mai incert din cauza apropierii cu pași repezi a unui nou moment de recesiune.

Desigur, căutarea unui investitor dispus să preia afacerea și să-i finanțeze dezvoltarea ar fi soluția ideală pentru a fructifica roadele unei munci de peste 20 de ani. Investitorii străini au ezitări să cumpere scump o companie activă într-o țară precum România, unde nu au autostrăzi, forța de muncă este mai scumpă și mai greu de găsit în ultimii ani, predictibilitatea fiscală și juridică este foarte redusă, birocrația, corupția și economia subterană sunt la un nivel foarte ridicat, piața financiară nu este dezvoltată și intermedierea financiară este modestă și, nu în ultimul rând, amplitudinea ciclurilor economice este foarte mare. În general, pentru a-i atrage avem nevoie de stabilitate fiscală și reforme structurale în educație, sănătate și infrastructură și de debirocratizarea structurilor fiscale și a autorităților statului. Miza este foarte mare: dublarea investițiilor străine directe în România și creșterea semnificativă a nivelul de trăi pentru noi și generațiile viitoare!

Există riscul ca multe dintre afacerile generației baby boomerilor români să se dizolve din cauza unui mediu economic din ce în ce mai riscant. În mai puțin de un an am pierdut aproape 5% din companiile care înregistrează venituri peste un milion de euro. Separat de condițiile macroeconomice volatile, de schimbările fiscale, de creșterea costurilor cu forța de muncă, nesusținute de profituri rezultate din creșteri de productivitate, firmele mici și mijlocii fac față unui semiblocaj al plăților. Intervalul între livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor și plata acestora s-a mărit semnificativ în ultimii ani, dar taxele și salariile trebuie plătite. Se naște un cerc vicios în care furnizorii de mărfuri și prestatorii de servicii sunt plătiți cu întârziere, ceea ce erodează multe afaceri sănătoase. Eșecul lor trage un semnal de alarmă pentru nevoia de capital a firmelor românești, atât de necesar pentru accesarea unor credite sau a banilor europeni. Timpul are însă răbdare cu oamenii care îl respectă și știu cum să-l folosească cu înțelepciune.

Iancu Guda este președintele Asociației Analiștilor Financiar-Bancari din România (AAFBR)

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele