Alegeri europene 2019 (o privire de ansamblu)

Al 9-lea scrutin

De joi 23 şi până duminică 26 mai 2019 vor avea loc alegeri pentru Parlamentul European.

Ion Bogdan Lefter

Au existat mai întâi, cu începere din 1952, câteva formule mai restrânse de Adunare Parlamentară sau Adunare Generală, cu desemnări din partea guvernelor naţionale, în rama Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, apoi a Comunităţii Economice Europene, primele denumiri ale agregării supranaţionale care avea să fie rebotezată în 1993 ca „Uniune Europeană”. Din 1979, Legislativul de la Strasbourg (cu sedii şi la Bruxelles şi în Luxembourg) s-a reânnoit o dată la 5 ani prin vot direct în toate statele membre. După 4 decenii şi 8 cicluri electorale pline, urmează al 9-lea scrutin continental.

Multe s-au schimbat între timp. Numărul statelor membre a tot crescut. Alegerile din 1979, 1984 şi 1989 s-au desfăşurat doar în democraţiile occidentale fondatoare sau integrate pe parcurs, populaţiile din Europa Centrală şi din republicile sovietice trăind încă sub regimuri comuniste. S-au eliberat în 1989 şi-n 1991, însă n-au putut participa la scrutinurile din 1994 şi 1999, pe când abia parcurgeau etapele de compatibilizare cu sistemul integrat al Uniunii continentale. Abia în 2004 vor vota electoratele din primul val de aderare, ale „grupului Vişegrad”, ale „balticelor” şi al Sloveniei, plus cele din Cipru şi Malta. Din 2009 ne-am adăugat şi noi şi bulgarii. Iar în 2014 s-au prezentat pentru prima oară la urne şi ultimii (deocamdată) veniţi, croaţii.

Românii vor participa – aşadar – pentru a 3-a oară la marele scrutin european.

Atmosfera

De-a lungul şi de-a latul Continentului se simte un frison aparte.

Nici precedentele europarlamentare nu s-au desfăşurat în momente paradisiace: până-n 1989 şi până-n 1991 s-a simţit din plin tensiunea „războiului rece”. „Cortina de Fier” s-a evaporat, dar în peisaj au apărut mereu alte probleme, controverse, crize. Data trecută, în 2014, eram în perioada de după declanşarea, în 2007-2008, a teribilei crize financiare, apoi economice mondiale. Şi totuşi, privind în urmă, vremurile de până atunci par foarte liniştite faţă de ce-a urmat.

În ianuarie 2015 – atentatul de la redacţia revistei pariziene Charlie Hebdo. În noiembrie, tot în Oraşul-lumină – masacrul de la Bataclan şi alte rafale de gloanţe, luare de ostateci etc. În martie 2016 – la Bruxelles. Pe 14 iulie 2016, de Ziua naţională a Franţei – camionul-proiectil de la Nisa. Alte episoade similare, cu împuşcături, înjunghieri, intrări de maşini peste pietonii de pe trotuare, cu morţi şi răniţi – la München, Berlin, Barcelona, Londra, Manchester şi-n alte locuri. Val – adică – de atacuri teroriste, unde de şoc provocatoare de teamă, nelinişte, panică.

În 2014-2015 – criza din Ucraina, acţiuni de „război hibrid” ale Rusiei, anexarea Crimeii, cu consecinţe până azi.

Din vara lui 2014 Statele Unite ale Americii interveniseră în războiul civil din Siria. Li se vor alătura Franţa şi Marea Britanie. Focar de instabilitate şi sursă de migraţie masivă de populaţie. În 2015-2016 – marele aflux de refugiaţi în Europa. Criza siriană – încă nerezolvată.

În vara lui 2015 – crahul financiar din Grecia, cu impact continental.

În iunie 2016, în ciuda tuturor estimărilor, referendumul pentru ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană dă câştig „Brexit”-ului. Regatul Unit se va afunda în controverse.

În iulie – lovitura de stat eşuată din Turcia, în urma căreia preşedintele Erdogan instaurează un regim autocratic represiv.

În noiembrie, cursa pentru Casa Albă e câştigată, stupefiant, de populistul Donald Trump.

Partidele extremiste, izolaţioniste se profilează ameninţătoare în perspectiva alegerilor programate pentru martie 2017 în Olanda (parlamentare), pentru aprilie-mai în Franţa (prezidenţiale) şi pentru septembrie în Germania (tot parlamentare). Vor câştiga competitorii democraţi, dar pe fundaluri de îngrijorări crescânde.

Ungaria, Polonia, parţial şi Cehia şi Slovacia devin state-probleme ale Uniunii Europene: guvernanţii alunecă spre comportamente autocratice, îşi subordonează justiţia, atacă presa ostilă. Se-alătură tendinţei şi majoritatea parlamentară de la Bucureşti, câştigătoare în alegerile din decembrie 2016.

Ajung la putere, în 2017 şi 2018, coaliţii dominate de populişti şi-n Austria şi-n Italia.

E-adevărat, se-nregistrează şi mari mobilizări în susţinerea democraţiei şi împotriva tendinţelor extremiste. Dar atmosfera rămâne apăsătoare.

Anticipări

Parlamentul European rezultat din alegerile din mai îşi va menţine o largă majoritate democratică, în aproximativ aceleaşi raporturi proporţionale de până acum, cu Partidul Popular pe primul loc, secondaţi de Partidul Socialist/ social-democrat, ambele în uşoare reculuri. Va creşte Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa – ALDE, către care se-ndreaptă formaţiuni tinere precum La République En Marche, fondată de preşedintele Macron, sau, de la noi, Uniunea Salvaţi România şi Partidul Libertate, Unitate şi Solidaritate – PLUS. Pe de altă parte, vor fi reprezentate mai consistent decât până acum o serie de grupări naţionaliste, populiste, „suveraniste”, esenţialmente anti-europeiste, din diverse state membre.

Reprezentantul mioritic al categoriei e Partidul Social Democrat, care nu-şi mai respectă câtuşi de puţin firma, basculând către un populism izolaţionist şi încercând să slăbească statul de drept pentru a evita condamnările pentru corupţie. Rezistenţa politică, a preşedintelui republicii şi a partidelor de opoziţie, amplele proteste civice, contrareacţia magistraţilor au împiedicat PSD-ul să-şi ducă planul până la capăt şi au determinat prăbuşirea sa către un procent mult diminuat de susţinere. Încât s-ar prea putea ca rezultatele, care vor consfinţi declinul, să conducă la noi dezertări, după cele deja înregistrate, cu Partidul alternativă Pro România ca destinaţie principală, deci la o reaşezare tectonică şi la o nouă majoritate parlamentară.

*

Alegeri europene complicate, aşadar…

Comentarii