Alegerile pentru Parlamentul European răspund unei lumi schimbate

Ce înseamnă să fii Europa care protejează?

57

Al doilea spectacol democratic ca mărime de pe Pământ

Ediția tipărită | Briefing

18 mai 2019 | ATENA, BRUXELLES ȘI LINZ

SUB CERUL PELOPONSULUI, de un albastru de pudră, printre plantații cu măslini și chiparoși unde atleți îndârjiți concurau odinioară pentru glorie, Manfred Weber, un politician bavarez de centru-dreapta, ridică mâna ca să atingă una dintre anticele coloane din Nemeea, afectând o înțelepciune contemplativă. Kyriakos Mitsotakis, liderul grec de centru-dreapta, îi urează bunvenit în „patria democrației”, un loc potrivit pentru ca el să își lanseze campania în care speră că va fi ales drept unul dintre cei mai puternici lideri ai Europei. Fotografii caută cu încăpățânare unghiurile care să facă ceva cât de cât interesant din oportunitatea care le-a fost oferită.

Alegerile pentru Parlamentul European, legislatura UE, vor avea loc între 23 și 26 mai, în cele 27 de țări angajate să rămână în UE, precum și într-una care se presupune căp vrea să plece. Peste 5.000 de candidați reprezintă circa 400 de partide, în marea lor majoritate, naționale (sunt câteva formațiuni specifice pentru Parlamentul European și puțini candidați independenți). Odată ajunse în Parlamentul European, aceste partide se adună în grupuri ideologice mari. Partidul Popular European (PPE), căruia îi aparține Uniunea Creștin Democrată a lui Weber și Nea Democratia a lșui Mitsotakis, este, de multă vreme, cea mai mare astfel de grupare.

Odată instalați la Bruxelles – cu excepția a 48 de zile pe an când, într-o transhumanță absurdă, se duc toți la Strasbourg – cei 751 de europarlamentari (EP) discută, modifică și adoptă legislația propusă de Comisia Europeană, organul executiv al UE, și îi supraveghează bugetul. Făcând asta, ei s-au împărțit, în mod tipic, de-a lungul a două axe: stânga/dreapta universală, și pro- și anti-Europa, mai obtuze. Ascensiunea partidelor populiste, ca urmare a crizei euro și a crizei imigrației, din 2015, a generat emoție și trepidație că latura anti– va obține rezultate bune, de data aceasta.

Parlamentul îl alege, de asemenea, pe președintele Comisiei, o poziție cu mult mai mare putere decât oricare alta din parlamentul propriu-zis. Candidații la această funcție erau selectați prin înțelegeri de culise dintre statele membre. În 2014, parlamentul, dorind să aibă o pondere mai mare, a decis că, în loc de asta, fiecare grupare parlamentară își va alege un candidat preferat (Spitzenkandidat) din rândurile sale, și că acela care reprezintă gruparea cea mai mare va obține funcția. Pentru PPE, Spitzenkandidat-ul este Manfred Weber. De unde și vizita sa la un loc de antică înțelepciune și competiție atletică. „Nu ne puteți acuza ambițiile”, spune un asistent, cu un zâmbet fair-play asortat.

Nemea oferă o comoară de rezonanță și metaforă pentru starea Europei. Acolo au loc lucrări care joacă un rol incert între prezervarea de urgență și o posibilă restaurare. Fabricile cu porțile închise, pe care le vezi pe drumul dinspre Atena, și cei 30% din tinerii locali care sunt în șomaj, reamintesc de criza zonei euro, care a împins Grecia în pragul ieșirii din UE. Același drum a fost o arteră pentru refugiații care au plecat din Turcia în timpul crizei imigrației. Macaralele îndepărtate din Portul Pireu, dincolo de Golful Elefsina, au fost vândute, parte din ele, către China.

Abisul și înapoi

Un simbol foarte relevant este o absență. Aici nu sunt alegători, nu sunt suporteri, nu există entuziasm. Va fi la fel de neașteptat ca un grec să fie în stare să îl recunoască pe Weber dintr-un șir de oameni mâine, la fel ca și ieri. Iar grecii nu sunt singurii să nu poată face asta. Depășite doar de alegerile din India, alegerile pentru Parlamentul European sunt al doilea exercițiu democratic ca mărime din lume. Dar asta nu înseamnă că electoratului îi pasă prea mult de personalitățile implicate, așa cum sunt ele. Într-adevăr, multora abia dacă le pasă de rezultatele reale ale alegerilor, considerându-le mai mult un mod de afirmare a ceea ce le place și a ceea ce le displace, bazat strict pe politica lor națională. La alegerile anterioare, din 2014, în opt țări s-au înregistrat prezențe la vot de sub o treime.

De atunci, au fost însă schimbări. Crizele din ultimul deceniu au pus la încercare Uniunea și au găsit-o în off-side. Ele au scos în evidență și rezistența ei. Ori de câte ori ajungea în pragul dezmembrării, instituțiile și guvernele sale au luat decizii dureros de controversate de a o menține la un loc. Banca Centrală Europeană, de pildă, a împiedicat prăbușirea euro, promițând că va face „orice este necesar”, ceea ce i-a îngrozit pe germanii cei cumpătați – care, totuși, din cauza importanței acordate supraviețuirii Uniunii, s-au conformat acestei strategii. După referendumul pe Brexit, din 2016, reacția UE la șocul, odinioară de neimaginat, al unei mari națiuni care decide să plece a ilustrat și, în același timp, a întărit coeziunea sa fundamentală.

grafic 1

Posibil ca rezultat al faptului că a privit mai mult decât o dată în prăpastie, posibil ca rezultat al unei lumi din ce în ce mai îngrijorătoare dincolo de granițele lor, europenii recâștigă o oarecare încredere în UE. Într-un sondaj la scara întregii Uniuni, efectuat în septembrie trecut, 62% dintre cei chestionați au declarat că apartenența este un lucru bun, cea mai mare proporție după 1992. Doar 11% au spus căp este un lucru rău, cea mai mică proporție după criza financiară (vezi graficul 1). Zăpăceala produsă de Brexit i-a descurajat, fără îndoială, și pe alți potențiali susținători ai ieșirii din UE; partidele care promiteau, odinioară, referendumuri despre ieșire în Franța și Italia au renunțat, pe șest, la idee. Dar ascensiunea sprijinului pentru UE a început în 2012, cu patru ani înainte de referendumul din Marea Britanie.

Asta nu înseamnă însă că lucrurile stau pe roze în Uniune. Pe lângă faptul că este, în felul său, cea de-a doua mare democrație din lume, UE este și cea de-a doua mare economie, dar are o serie de probleme cumplite în privința cărora este necesară acțiunea: creșterea lentă, emisiile de carbon, ascensiunea autoritarismului, atât în restul lumii, cât și în propria-i ogradă, armatele slab performante, o lipsă de companii high-tech de talie mondială și incapacitatea de a gestiona imigrația.

Nu marțian, ci european

Un vizitator de pe Marte, sau și de la Beijing sau Washington, ar putea considera că o mai mare integrarea ar constitui premisa pentru rezolvarea acestui tip de probleme. Dar Europa nu este America sau China. Ea este un mozaic de state naționale, cu dimensiuni amețitor de diferite și cu limbi, culturi, istorii și temperamente diferite. Aspirația ei de a fi la fel de democratică în ansamblu, pe cât este în fiecare parte a ei, este profund împiedicată de lipsa, pentru a folosi un termen familiar anticilor locuitori din Nemea, a unui „demos” – a unui popor care să se simte ca fiind un popor. Puțini sunt cei care vor un suprastat cu politici fiscale și monetare, cu o politică de apărare și drepturi de cetățenie deplin integrate. Indiferent cât de mult ar putea dori Weber și alți parlamentari să facă alegerile să fie pan-europene si cvasi-prezidențiale, alegătorii vor continua să fie mai ales parohiali.

Cu toate acestea, deceniul acesta de viață trăită periculos pare să fi reconfigurat politica europeană în ceva cu mai mare coeziune, dacă nu și în ceva mai coerent. Europa nu se mai preocupă de extindere, sau de integrare cu orice preț. Acum se ocupă de protecție. „O Europă care protejează”, o propoziție pe care nu o poți evita pe coridoarele de la Bruxelles, răsună din ce în ce mai tare și în interiorul campaniilor electorale. Diferențele politice se evidențiază, acum, în cadrul unei convingeri larg împărtășite conform căreia cetățenii Europei au nevoie și își doresc să fie apărați de amenințările din exterior, de la dislocarea economică, la schimbările climatice, la Rusia sau la imigrație. Unii politicieni oferă integrarea ca protecție; alții preferă simpla coordonare. Dar chiar și partidele odinioară total anti-UE, cum este FPO de extremă dreapta din Austria, cer acum ca UE să facă mai mult, nu mai puțin – cel puțin, în domenii precum controlul frontierelor și antiterorismul.

În același timp, s-a deschis o nouă falie, una care trece peste vechile tranșee dintre stânga și dreapta și pro/anti UE. Este între adepți ai unui demers gradual, care nu vor să riște status-quoul, și cei care vor o schimbare rapidă și fundamentală – în multe direcții diferite.

Ca să vedeți un demos care demonstrează asemenea schimbări, veniți la Linz, un oraș muncitoresc din Austria Superioară și un bun barometru pentru starea de spirit a Europei. La 1 Mai, de Ziua Iinternațională a Muncii, un miting organizat de partidul Social Democrat (SPO), pro-european, de centru-stânga, în baroca Hauptplatz, a răsunat de fanfare și de apeluri către „tovarăși”. La mai puțin de un kilometru distanță, era în toi o adunare a FPO, într-un cort cu bere, ticsit de lume. Ne-am fi putut aștepta ca obișnuitele linii de diviziune stânga/dreapta și pro/anti să diferențieze cele două adunări, la fel de clar cum o făceau apele Dunării.

Dar, la o privire mai atentă, lucrurile devin mai complexe. La ambele evenimente, politicienii nu se înghesuie să vorbească despre genul de lucruri la care te-ai aștepta în mod normal că vor face tam-tam. Laudele aduse bunelor secvicii publice ale lui Klaus Lüger, primarul SPO al Linzului, și lamentările despre interferența UE în ce privește dimensiunea scaunelor de la tractoare, din partea lui Manfred Haimbuchner, liderul de stat din partea FPO, au întrunit doar slabe aplauze. Publicul a fost însă electrizat atunci când au fost atinse două probleme mai nuanțate, care sunt centrale pentru preocupările europenilor, nu doar ale celor din Austria Superioară.

Atât SPO, cât și FPO au susținut că Europa ar trebui să facă mai mult pentru a-l proteja pe omul de rând. Mulțimea adunată de SPO a aplaudat când a auzit „doar ca o Europă a cooperării vom putea să rezolvăm problemele comune”; cei din cortul FPO l-au aclamat pe Haimbuchner când a spus că vrea să facă ceva în privința faptului că „oamenii nu se mai simt acasă pe străzile și în orașele lor”. Și au aclamat și soluția propusă de el pentru această presupusă problemă – nu o retragere din Europa, ci o revoluție în interiorul ei. „Ne vom poziționa în mijlocul Europei. Noi vrem să pătrundem în inima Europei”. Acea „Europă a națiunilor” pe care și-o imaginează el ca fiind inima sa nu este deloc ceea ce vor participanții la mitingul dine cealaltă parte a Dunării. Dar pentru un partid care voia, în anii 2000, să părăsească de tot Uniunea, e șocant dorească acum un loc central în ea.

În mod clar, mijloacele prin care partidele se oferă să creeze o Europă a lor, mai protectivă, sunt diferite. În Austria, ca și aiurea, stânga oferă mai mult protecționism economic, dreapta, mai mult protecționism cultural, iar centrul – un mix între cele două. Dar ofertele politice nu pornesc de la o falie liberalversussocialist asupra rolului pe care ar trebui să îl joace în economie piața și proprietatea privată, ci de la sentimentul, împărtășit, că europenii vor să fie apărați. Manifestul în alegerile europene al partidului de stânga din Spania, Podemos, folosește cuvântul „protecție” pe fiecare a doua pagină a sa; atunci când creștin-democrații de centru dreapta din Germania proclamă că „Europa noastră ne face puternici”, folosirea pluralului la prima persoană se aplică germanilor și europenilor, în egală măsură. Pliantele FPO, cumva la modul sinistru, arată un steag european care flutură mândru pe un gard de sârmă ghimpată.

Nivelul de nemulțumire estimat ca fiind necesar pentru a genera protecția promisă diferă și el. „Alegerile europene sunt o alegere de direcție”, intona Lüger. „Dacă Europa va cădea pradă naționalismului, asta va afecta un oraș ca al nostru”. Mesajul său: să meargă cu grijă. În cortul FPO, mulțimea antrenată de muzica tare de acordeon aplauda însă vestea că Europa este pe cale de a se transforma: „Și nici măcar nu am început!” striga Heinz-Christian Strache, fostul vicecancelar de extremă dreapta al Austriei. Mulți purtau veste colorate, în semn de sprijin pentru protestele gilets jaunes care au răscolit orașele Franței în iarnă și la începutul acestei primăveri.

Întrebarea despre cum să protejezi se suprapune întrebării despre cât de mult să schimbi. În aceste alegeri, se confruntă partide care au dominat multă vreme Parlamentul European – PPE și omologul său de stânga, social-democrații – și partide care vor să zguduie sistemul din temelii. Acei revoluționari sunt în același timp mai interesanți și deosebiți, de la stângiști, precum Jean-Luc Mélenchon, din Franța, la formațiuni ca FPO și Lega, de extremă dreapta, o grupare italiană de antieuropeni transformați în reformatori din interior.

Dar acesta nu este un covrig, compus doar din periferii. Și unii centriști, cum este Partidul Verzilor din Germania, vor schimbări radicale. Cel mai frapant dintre acești adepți ai schimbărilor radicale este Emmanuel Macron, împreună cu partidul său, La République en Marche. Asemenea lui Matteo Salvini de la Lega, Macron a publicat un manifest pe întreg cuprinsul continentului. Manifestul lui Salvini vrea frontiere mai dure și o protecție mai mare pentru „cultura europeană”; cel al lui Macron vrea reformarea zonei Schengen fără frontiere, introducând un salariu minim, investind mai mult în inteligența artificială și creând un Consiliu de Securitate European. Ambii lideri vor să creeze noi grupuri în viitorul Parlament European, după alegeri, pentru a susține realinierile pe care le doresc.

Adepții schimbărilor treptate, din vechea școală, vor pierde, probabil, mandate (vezi graficul 2); reformatorii radicali se așteaptă să le câștige. Fragmentarea care bântuie parlamentele naționale europene în ultimii ani va ajunge, deci, și la acest for internațional. Și prin aceasta, va reflecta noi diviziuni în sânul electoratului.

grafic 2

Încă mai bine decât Westeros[1]

Un studiu recent efectuat pe Consiliul European pentru Relații Externe, un think-tank, îi împarte pe alegătorii europeni în patru grupe, numite, în mod atrăgător, dacă nu chiar total convingător, după facțiunile din seria televizată despre eșecurile guvernării, „Game of Thrones”. Oamenii încrezători în guvernele lor naționale și în UE fac parte din măreața Casă Stark, a Puternicilor; cei care cred că țara lor este distrusă, dar că Europa funcționează, sunt din Casa Daenerys. Ambii vor tinde spre măsuri treptate. Cei care au încredere în guvernul lor național, dar nu și în UE, sunt Oamenii Liberi (Free Folk); cei care cred că ambele sunt distruse constituie Vrăbiile (Sparrows) de la începutul mileniului. Ambele facțiuni tind spre reforma radicală.

Toate cele patru facțiuni există în proporții diferite în diferitele țări (vezi graficul 3). Țările cu o pluralitate de Stark se adună în inima continentului, cele dominate de Sparrows sunt împrăștiate peste tot, Daenerys-ii au fieful la Est. În mod relevant, nu există nicio țară al cărei electorat să fie dominat de Free Folks (Oamenii Liberi), care cred că națiunea este bună, dar Europa e distrusă.

grafic 3

Un parlament fragmentat, care să adune toate aceste blocuri de putere, care să țină seama oarecum de asta, va face să îi fie mai greu lui Weber – al cărui PPE se va clasa, probabil, iar pe primul loc – să își valorifice candidatura la președinția Comisiei. Ideea nu are niciun fundament constituțional și s-a materializat doar în alegerea lui Jean-Claude Juncker la președinție, în 2014. Unui număr de lideri naționali le-a displăcut fie ideea de Spitzenkandidat, fie Juncker, fie ambele, iar unii încă obiectează la acordarea controlului către parlament. Persistența lui Weber în apărarea sau în scuzarea lui Viktor Orbán, liderul autoritar al Ungariei, ar putea să îi afecteze candidatura. S-ar putea ca Michel Barnier, care este și în PPE, și negociatorul pe Brexit al Comisiei, să ajungă președinte. Margarethe Vestager, care a avut o performanță impresionantă în funcția de comisar pentru concurență, este o candidată liberală credibilă. Există și un anumit entuziasm pentru Christine Lagarde, actuala șefă a FMI.

Și ce va urma? Noua Comisie, care va intra în pâine în luna noiembrie, pare că va fi, asemenea noului parlament, un organism animat și, probabil, destul de disfuncțional. Cei 28 de comisari sunt numiți de statele membre, iar mulți dintre populiștii care au ajuns la putere după 2014 vor dori să aprindă focul sub UE, trimițând piromani la Bruxelles.

O dispută timpurie ar putea fi despre propunerile actualei Comisii referitoare la următorii cinci ani, inclusiv accentele pe apărare, cercetare, drepturile sociale, schimbările climatice și vecinătatea Europei, agreate de liderii UE la un summit din România, săptămâna trecută. Va exista o concurență acerbă între cei din establishment și insurgenții din parlament, din Consiliu – care este compus din guvernele naționale – și, poate, și din Comisie.

Noi crize mocnesc. Dar ele ar putea fi totuși ceea ce va întări UE. Jan Techau de la Fondul Marshall German al Statelor Unite, un think-tank, își imaginează că un război cu Rusia, o nouă criză euro și un val de imigranți vor forța Europa să se integreze cum trebuie și să devină o putere redutabilă, până în 2040. Așa ceva este extravagant, dar ideea de bază este corectă. Europa se chinuie. Ea a supraviețuit însă unui deceniu foarte greu. Alegătorii săi au învățat că bătăliile economice depind de dezbaterile europene și că, în sine, cooperarea europeană nu este un lucru rău. Clubul a dezvoltat un nou simț al interesului propriu și a învățat, în acest proces, că poate să avanseze prin crizele care viitoare. Probabil.


Acest articol a apărut în secțiunea Briefing din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Schimbarea perspectivelor parlamentare”

[1] Westeros= numele continentului aflat la Vestul extrem al lumii cunoscute, în Game of Thrones/Urzeala tronurilor, n.tr.

Comentarii

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele