
Jurnal cultural

După relatarea hibernală de săptămâna trecută, târgumureşeană, recapitulez o excursie culturală de două zile primăvăratice, 9 şi 10 martie, în alt Târg cultural, cel de pe Jiu. După care sper să mai „recuperez” o descindere de câteva ore în Ploieşti, mai către debutul verii, cu o lansare de carte, prelungită la Câmpina, şi două expoziţii, apoi popasuri în Slon, la poalele Carpaţilor de curbură, sub Vârful lui Crai, şi la Cluj, ajungând, în atmosferă estivală, la Oradea, despre care sunt destule de povestit într-un Jurnal cultural…
Ce poate face un om pentru un oraş
Lăsând Bucureştiul deoparte, 3 dintre cele 41 de capitale de judeţe ale României, şi anume Clujul, Timişoara şi Iaşiul, au între 300.000 şi 400.000 de locuitori, 5, Constanţa, Craiova, Braşov, Galaţi şi Ploieşti, au peste 200.000, 12, Oradea, Brăila, Arad, Piteşti, Sibiu, Bacău, Târgu Mureş, Baia Mare, Suceava, Buzău, Botoşani şi Satu Mare, au peste 100.000, alte 17 la număr, Râmnicu Vâlcea, Drobeta-Turnu Severin, Piatra Neamţ, Târgu Jiu, Târgovişte, Focşani, Bistriţa, Reşiţa, Tulcea, Slatina, Călăraşi, Alba Iulia, Giurgiu, Deva, Zalău, Sfântu Gheorghe şi Vaslui au între 50.000 şi 100.000 de locuitori, puţin sub sută, precum Râmnicul şi Severinul, sau abia trecând de 50.000, precum ultimele două, de care se apropie Slobozia şi Alexandria, la coadă situându-se Miercurea Ciuc cu aproape 39.000 şi Buftea cu puţin peste 22.000, Ilfovul având – însă – o situaţie specială ca regiune înconjurătoare a Bucureştiului, în Capitala ţării funcţionând o parte dintre structurile administrative (datele fiind cele din recensământul din 2011).
Cu 82.500 de locuitori, Târgul Jiu, capitala Judeţului Gorj, ocupă locul 24, în jumătatea a doua a „clasamentului”, puţin sub linia de mijloc, însă „greutatea” sa culturală e net superioară celei demografice. Graţie unui singur om, excepţional artist, uriaş: Constantin Brâncuşi. Vizionarul său ansamblu sculptural, de reorganizare axială, deopotrivă urbanistică şi simbolică, a avut un impact absolut formidabil, de-o incredibilă magnitudine, asupra locului. Târgul Jiu e cunoscut astăzi în primul rând ca oraş marcat, impregnat, definit de o macrocapodoperă fără pereche în plastica universală. Mai de la distanţă, din afara primelor cercuri concentrice din jurul axului brâncuşian, de dincolo de marginile regiunii şi de graniţele ţării, nici nu se ştie altceva despre urbe, doar că acolo trebuie neapărat mers pentru a vedea cum un artist a modelat un – da! – târg. Ansamblul format din Masa tăcerii, Poarta sărutului, unite de Aleea scaunelor, şi, la distanţă, în linie dreaptă, peste oraş, Coloana fără sfârşit, zisă şi a infinitului, traversa la 1937-38, când a fost ridicat, mica localitate comercială, pe-atunci cam de 6 ori mai puţin decât populaţia de astăzi (recensământul din 1930 înregistrase 13.000 de suflete; în 7-8 ani n-aveau cum să se-nmulţească cine-ştie-cât): „aşeza” orăşelul în spaţiu, pe orizontala Est-Vest, paralelă cu Carpaţii Meridionali şi perpendiculară pe Jiul care-i tăiase, cu Defileul său, de la Nord la Sud, „strângea” târgul într-o elipsă, jumătate deasupra, spre munţi, şi jumătate dedesubt, către Dunăre, îl „rotea” în jurul său şi, la extremitatea din dreapta, a Coloanei…, ax vertical ridicat pe celălalt, ca-ntr-un sistem de coordonate carteziene, îl „înălţa” către ceruri, către altitudinea marii arte şi-a marilor idei. Construit drept Cale a eroilor, în amintirea gorjenilor căzuţi în primul război mondial, jertfe ale „reîntregirii”, ansamblul depăşea – astfel – cu mult nivelul semnificaţiilor istorice şi patriotice, importante, majore, dar „localiste”, de rezonanţă regională şi naţională, avute în vedere de Liga Naţională a Femeilor Gorjene şi de Arethia Tătărescu, soţia premierului Gheorghe Tătărescu, susţinătoarea înfocată a proiectului. Alegând ca repere de filozofie a vieţii „tăcerea” din jurul mesei, a reflecţiei, a gândirii care-nsoţeşte existenţa concretă, hrănită de roadele pământului, „sărutul” iubirii şi-al împreunării, al perpetuării speciei, şi „coloana” aspiraţiei către infinitul cosmic, al timpului şi-al spaţiului, gorjeanul Brâncuşi, născut la Hobiţa, la 20 şi ceva de kilometri de târg, revenit cu faima câştigată la Paris şi peste Ocean, avea să transforme locul într-o imagine matricială a lumii, a existenţei umane pe Planetă şi-n Univers.

Nu insist, nu e cazul aici şi-acum şi poate că nici în genere, căci prea-mult s-a tot scris, s-a tot interpretat şi s-a tot speculat, în fel şi chip, pe marginea atât de spectaculoasei şi de – în fond – enigmaticei opere. Am revăzut-o după ani buni de la precedenta vizită, am parcurs din nou Aleea scaunelor din fosta „Grădina publică” de altă-dată, astăzi Parcul Central „Constantin Brâncuşi”, dinspre Bulevardul care tot numele sculptorului a ajuns să-l poarte, până-n zidul care-l fereşte de revărsările Jiului (deşi n-ar mai fi fost nevoie, căci în dreptul oraşului albia e de mult betonată, apa curge „regularizată”, deci ar fi trebuit păstrată perspectiva, dorită de artist, asupra râului cel vijelios, fie şi domolit de intervenţia umană „hidrotehnică”…) şi-napoi, de la Masă… către Poartă…, la căderea nopţii; şi-am făcut a doua zi drumul până la celălalt capăt, peste un kilometru, la Coloana…-nconjurată şi ea de-un parc larg, de-o peluză imensă în mijlocul cărei se ridică solitară, pe fundalul munţilor…
Ar trebui să fie pilduitor exemplul Târgului Jiu: un oraş cu străvechimile lui comerciale şi cu alte merite mai recente, capitală judeţeană, sediu al uneia dintre marile companii româneşti de exploatare a cărbunelui, dar celebru pe mapamond datorită unui singur om, excepţionalul, uriaşul artist. Marile centre ale provinciilor româneşti şi-au construit identitatea culturală aşa-zicând „de la sine”, prin dezvoltare şi prin acumulare patrimonială; dar, pentru oraşele mai mici şi fără perspective de creştere, o soluţie inteligentă şi profitabilă, de mare miză, ar fi investiţiile în creativitate. Mai avem cel puţin un exemplu mai recent: transformarea postcomunistă a Bistriţei într-unul dintre cele mai dinamice poluri artistice naţionale. Altele, precum Târgoviştea sau Alba Iulia, au norocul vechilor istorii care le ţin sus în preţuirea noastră, mult peste anvergura lor demografică. Din păcate, decidenţii locali, politicieni şi administratori, nu prea-nţeleg asemenea lucruri prea-complicate, artisticeşti, şi nu finanţează cum şi cât s-ar cuveni cultura, artiştii, achiziţiile patrimoniale şi intervenţiile creative în spaţiul urban. Dac-ar deschide ochii şi şi-ar destupa urechile, ar afla că până şi-n ordine practică, pragmatică, „lucrativă” ar avea de câştigat, căci faima creaţiei aduce şi beneficii financiare, turişti, încasări, căci există şi o „economie a bunurilor simbolice”, cum i-a spus un sociolog francez care-a examinat pieţele artistice, pe care se tranzacţionează valori culturale, prestigii, dar… se şi rulează bani, mulţi bani…

Un Târg şi-o Insulă presărate cu sculpturi

Prestigiul lui Brâncuşi şi-al extraordinarei sale compoziţii urbane au obligat Târgul Jiu să şi-l asume pe marele artist. Ansamblul Masă…–Poartă…–Coloană… e emblema locului. Turiştii nu lipsesc, români şi străini. Există un Centru de cercetare, documentare şi promovare „Constantin Brâncuşi” finanţat de Primărie, cu personal, buget, proiecte şi publicaţii editate. Vara se organizează în oraş sau în împrejurimi tabere de sculptură şi de alte vizualităţi, cu creatori autohtoni şi de pe alte meridiane. Colocviile anuale „Brâncuşi” prilejuiesc dezbateri şi expoziţii. De câţiva ani se-ocupă de selecţia invitaţilor la „simpozioanele” de lucru Vlad Ciobanu, reputat sculptor bucureştean, de provenienţă din cu totul altă parte a ţării, tocmai din Pungeştii Vasluiului (satul care s-a răsculat mai an împotriva exploatării gazelor de şist, nu cumva să li se surpe pământurile strămoşeşti!…), „navetist” către Capitala Gorjului pentru atari proiecte artistice.
În Târg se văd urmele: la tot pasul, în pieţe şi piaţete, în faţa clădirilor importante, în intersecţii tronează lucrări în piatră, în marmură, din metal, unele remarcabile, altele mai modeste, după înzestrarea executanţilor veniţi de aiurea ori localnici. Iar pe malul Jiului, un pic mai sus pe cursul râului faţă de Parcul municipal şi de Masa tăcerii, amenajările de curs au inclus şi construcţia unui canal lateral care, împreună firul curgător al râului, îmbrăţişează un soi de „peninsulă” artificială, de suprafaţă largă, amenajată ca parc de sculpturi. I se spune – de fapt – „Insula”.
Sunt presărate aici, pe generoase peluze, câteva zeci de lucrări dăltuite în diverse tipuri de piatră de către artiştii participanţi de-a lungul anilor la taberele/ „simpozioanele” de vară ale oraşului. Dintre-ai noştri – şi nume foarte cunoscute, precum ale sculptorilor Vlad Ciobanu, Florin Codre, Maxim Dumitraş, Gheorghe Zărnescu sau al lui Nicolae Fleissig, stabilit din anii ’80 în Franţa.

La intrarea pe „Insulă” dinspre Nord te-ntâmpină o lucrare masivă a lui Zărnescu, caracteristică pentru una dintre liniile sale de acţiune: compoziţie complicată de volume rotunjite, cu sugestii antropomorfe, plus intrânduri care-ar putea trece drept fie decupaje necesare îmbinării, fie scobituri cruciforme, trimiţând mai degrabă ironic la ideea de cucernicie, ţinând cont de insistenta atitudine iconoclastă a autorului. Alături – o Pietà a lui Dumitraş, înaltă, sesizantă: de astă-dată, eticheta indică limpede reluarea motivului creştin, fără vreo intenţie subversivă, dimpotrivă, dar şi fără urmă de angajament patetic, de fervoare, de – la o adică – religiozitate, corpurile Madonei şi, în poala ei, al Mântuitorului coborât fără suflare de pe cruce fiind compuse din volume geometrice, colţuroase, din gama pe care artistul o tot explorează în serii ale sale cu generice abstracte, gen Verigi şi altele, chiar şi situaţia tematică fiind mai degrabă sugerată de raporturile dintre asamblajul vertical şi cel orizontal, în absenţa oricărei devoalări realiste, minus titlul, procedură la care-a mai recurs în câteva rânduri, de pildă în masivele variaţiuni volumetrice în marmură din 2008, lucrate în „simpozionul” de la Gümüşlük, în extrema Sud-estică a Turciei, pe malul mării. Mai departe – Energiile vitale ale lui Codre împletitură de fibre de aspect muscular, groase, hipertrofiate, exhibând forţa. Apoi o parcă-siluetă îngerească, purtătoare de aripi măcinate de vreme, furnizată de Ciobanu. Şi o confruntare ori o alăturare de obeliscuri gândită şi executată de Fleissig, agresivă?, tandră?, cele două siluete verticale având suprafeţele din spate acoperite de ondulări stilizate, asimilabile unor coafuri, ceea ce ar face din feţele interioare chiar nişte chipuri şi din modulele lor aflate în contact o reluare a motivului brâncuşian al sărutului, în versiune caroiată bicolor, tipică „franţuzului” contemporan nouă, cu siguranţă preocupat de moştenirea predecesorului său gorjeano-parizian.


Dintre sculpturile străinilor am remarcat – bunăoară – un Soare al Gorjului semnat de bulgarul cu bună cotă Emil Bachiyski: astru decupat hemisferic din şi-n acelaşi timp susţinut de verticala masivă de piatră ale cărei contururi interioare sugerează dinamica norilor, în reverenţă faţă de spaţiul-gazdă ori – la figurat – faţă de „starul” artistic pornit de-aici spre Parisul consacrării. O interesantă lucrare cu – de astă-dată – o concavitate semisferică în jurul căreia par să graviteze trei bile mai mici, s-ar zice că tot din spaţiul cosmic, a lăsat oraşului un sculptor despre care aflu că ar fi britanic, fost elev al lui Paul Neagu (în parcul cu sculpturi menţiunea autorului fiind pierdută…). Sau îndrăzneaţa Putere răsturnată (cu titlul consemnat în franceză: Le pouvoir renversé) a turcoacei Zekeriya Erdinç: o oaie stând în cap, cu aer sacrificial! Sau compoziţia din două blocuri de rocă tare de andezit a japonezului trăitor în Italia Yoshin Ogata, cu un elipsoid central, înconjurat de striuri parcă impregnate în piatră. În aceeaşi materie dură a lucrat taiwanezul Teng Shan-chi, rezultând o Torsiune spaţială (Spatial Tortion).

Şi altele, şi altele, în parcul spaţios şi liniştit – majestuos, vasăzică – de pe „Insulă”, sub cerul de primăvară, cu aceeaşi munţi falnici în zare, către Nord, şi cu apele râului alături, calmate după ieşirea din Defileu. Păcat că, în atare ambianţă, administraţia locală a ratat proiectul unui mare Centru Brâncuşi pentru care cel mai important artist „local” şi el, Mihai Ţopescu, de fapt nume de prim-plan al creativităţii vizuale româneşti din anii 1980 încoace şi veritabil „motor” cultural al urbei, a pledat cu pasiune şi tenacitate, vai!, în zadar, cu toate că arhitectul austriac Wolf D. Prix, o celebritate mondială şi mare admirator al lui Brâncuşi, acceptase să facă proiectul pro bono şi transmisese şi prime schiţe ale edificiului, ultrafuturist, plutitor pe pânza de apă laterală. Ideal pentru o asemenea construcţie-„templu” de omagiere a marelui gorjan, totodată impetuos-„avangardistă”, deschisă căutărilor viitorului, amplasamentul, în laterala parcului de pe „Insulă”, a fost ocupat de „luminaţii” politicieni şi administratori ai oraşului cu un nou… stadion de fotbal, atât de necesar pentru meciurile Pandurilor Târgu Jiu, echipă de Divizie secundă, pasageră şi prin Liga I-a, de unde-a revenit unde-i este locul, primind şi „tichia de mărgăritar” a lăcaşului de joc…
*
Despre versantul mai puţin ori deloc „brâncuşian” al călătoriei de martie la Târgu Jiu – data viitoare.