Alţi trei ceramişti: Judit Crăciun, Gavril Zmicală şi Ernest Palko

252
12 minute de lectură

Jurnal cultural

La început de an 2019, încerc să recuperez câte ceva din multele restanţe ale acestui Jurnal cultural în care – da! – am recenzat săptămânal câte două-trei expoziţii ori spectacole, am enumerat o sumedenie de festivaluri şi happening-uri artistice, alte expoziţii, concerte şi ce-am mai putut prinde-n insectar, ba chiar am şi recenzat niscaiva cărţi (vai!, deocamdată doar opt la număr, din adevăratul „domeniu de expertiză” al autorului…), însă tot n-am reuşit să consemnez decât o parte din ce-am „prins” în jumătatea a doua a lui 2018, de când am pornit la drum. Viaţă culturală bogată în Bucureşti! Ca şi prin alte părţi, de unde-am mai recoltat câte ceva când am făcut drumuri prin ţară…

Acum şi încă o săptămână-două de „recuperări”, în zig-zag, grupând notele pe genuri, specii, formule.

Încep cu ceramiştii. În mica, efervescenta Galerie Galateea am văzut de-a lungul toamnei câteva expoziţii de mare calitate. Ratasem în final de iunie şi la-nceput de iulie „instalaţia ceramică”Selfiea ardeleanului Leontin Ţibacov (n. 1959 la Simeria, cu studii la Bucureşti, profesor la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Alba Iulia), în care autorul îşi invitase publicul la „oglindiri” în suprafeţele lucrărilor sale, inspirat de „tehnicile media (foto-film)” (cf. textului programatic distribuit promoţional de galerie), însă i-am „prins” pe Judit Crăciun, Gavril Zmicală şi Ernest Palko, ardeleni şi ei.Altă expoziţie de gen, a Arinei Ailincăi – la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Şi-ncă două la Mogoşoaia, tot Palko şi apoi Vioara Dinu, pe lângă prezentarea bilanţieră a Bienalei de profil de la Cluj, despre care am scris în septembrie.

„Metaformele” lui Judit Crăciun

Judit Crăciun e un caz tipic de „serialism” consecvent (n. 1946 la Baia Mare, cu studii la Cluj, revenită apoi acasă, profesoară la Liceul de Arte de acolo, alături de colegul său de facultate şi tovarăş de sticlărie, apoi de „ceramistică” şi de viaţă Gheorghe Crăciun, paralelismul destinelor nefiind tulburat decât de mica diferenţă de o lună şi două zile dintre datele lor de naştere!; însă în producţia artistică – foarte diferiţi, măcar în anumite etape de creaţie, de pildă atunci când el şi-a dezvoltat bestiariul fantastic, mitic-parodic…). E-adevărat că mai-toţi „decorativii” tind să se manifeste ca „serialişti”, obligaţi de tehnologiile lor de lucru să pregătească matriţe şi să facă încercări repetate de topire, scurgere, ardere ş.a.m.d. La fel gravorii, toţi artiştii de specii cu dimensiuni „meşteşugăreşti” decisive. Sunt relativ uşor de făcut apoi variante, tiparele suportă variaţiuni, „rateurile” pot avea şi ele expresivitate şi se tot adună recurenţe multiple, furnizoare de coerenţe adeseori foarte interesante, pe firul cărora avem şanse sporite de apropiere de gândirea, de sensibilitatea şi de „secretele de fabricaţie” ale autorilor.

Revenind la Judit Crăciun: cu experienţe diverse de-a lungul carierei, ea e de o bună bucată de vreme o abstracţionistă impenitentă. Titlu dublu-, dacă nu chiar triplu-generic la Galateea: Metaforme(vernisaj: 13 septembrie 2018; curatori: Mónika Pădureţ şi Cosmin Năsui). Interpretare posibilă, stimulată de imbricarea aparent simplu-repetitivă, de fapt sofisticată a mai multor construcţii geometrice în fiecare lucrare: „forme” peste „forme”, unele alături de altele, multiple, adică. Dar şi, graţie particulei care trimite către suprapunerea de nivele, al doilea urmând a fi „secund, mai pur”: transfer în „forme” abstracte tot a unor „forme” iniţiale, tot generice, deci abstracte la rândul lor, într-un soi de „dublu abstracţionism” (care ar justifica şi repetiţiile mele lexicale!). Subtitlul ansamblului, reluat dintr-o anterioară expunere de la Cluj, din 2017, îngroşa intenţiile teoretizante: Eşantioane ale unor concepte plastice. Defilarea de piese de mici dimensiuni, numeroase, câteva zeci, aglomerate în săliţa galeriei, distribuite pe postamente şi policioare de înălţimi diferite, confirma: fie că erau asamblaje de componente, fie că fuseseră turnate dintr-o bucată, plăsmuirile sale se prezintă ca polimorfisme atent elaborate, într-o bună marjă de libertate a imaginaţiei, deşi aspectul general e de austeritate geometrizantă. Lucrările poartă şi ele titluri, iarăşi abstracte, fireşte, uneori reluate: Formă primarăFormă agresivăFormă în spaţiu, trei Echilibre, două Dialoguri, două Construcţii, un Experiment plastic, două Eşantioane plasticeşi o Plasticitate, două Transformări, apoi un Contrast, o Germinaţie, o Metaforă a cubului, un Fragment, un Accent, un RitmPlin şi golde două ori, trei Miniexperimente, patruGeometrii spaţiale, o poetizantă Casă a curcubeului, ba chiar şi… Metaforme! Dar „ceramiştii” şi ceilalţi „decorativi” ştiu că abstracţionismele lor sunt contrabalansate de concreteţea acaparantă a materiei prelucrate, de reliefurile palpabile ale muchiilor şi ale pliurilor ori de porozităţile suprafeţelor. Judit Crăciun recurge şi la fine variaţiuni de culoare, prin depuneri de oxizi sau prin adaosuri în alte tehnici, încurajând vocaţia contururilor de a sugera surse de inspiraţie din realitatea înconjurătoare. La Galateea erau strecurate şi câteva titluri direct-„vinovate”: Altareşi două Totemuri, plus Menhire– cu siluete vag-antropomorfice.

O senzaţie de frenezie calmă, profund-reflexivă degajă „formele” şi „metaformele” geometrizante dar complex-articulate ale Juditei Crăciun, combinaţii obiectuale care-şi cer reinserţia în spaţiile reale din care au fost extrase ca epure multiplu-distorsionate…

Portretistica fantezistă a lui Gavril Zmicală, în „tête-à-tête” cu Dana Fabini

Un portretist fantezist e ceramistul Gavril Zmicală (născut la mijlocul anilor 1960, cu studii la Cluj, profesor la Liceul de Arte Vizuale „Romulus Ladea” şi co-organizator al Bienalei locale – internaţionale – de ceramică). La Galateea – alături de colega sa Dana Fabini, emigrată în Germania (n. 1963, studii tot la Universitatea de Arte şi Design din Cluj, unde a şi predat după absolvire, emigrată în 2007 în Germania, la Köln, de unde revine frecvent în ţară), într-un Tête-à-Têteamical.

Dana Fabini, care a abandonat suporturile tradiţionale şi explorează mixajele de imagine şi text pe „suporturi” multimedia, a contribuit cu poeme vizuale rulate pe un ecran mare, plasat în lateral-stânga, la intrarea în expoziţie, şi cu versuri şi imagini imprimate pe hârtie, expuse parietal: notaţii reflexive, în versiuni paralele, în româneşte şi în nemţeşte, vag-metaforizante, cam patetice, şi mixaje abstracte de culori, aburoase, de aspect microcelular, în „rimă” cu metamorfozele din proiecţia video.

În interiorul galeriei, presărate, pe socluri subţiri, albe – douăsprezece busturi executate de Gavril Zmicală din ceramică albă, mată, perfect finisată, parcă din gips perfect netezit, etapă a unei foarte subtile evoluţii faţă de mai-vechile sale încercări portretistice (cu o anterioară expunere lângă Capitală, la Mogoşoaia, în 2016). Miza până nu demult pe chipuri cu expresii naive, ceva mai spontan lucrate, cărora le adăuga, în alăturări surprinzătoare şi amuzante, poate în descendenţa colajelor suprarealiste, mici obiecte, elemente de costumaţie sau de decor, animale, mecanisme. În ciclul recent a avansat către stilizarea figurilor într-o direcţie care conduce către uniformitate, cu trăsături asiatice, orientale, cu mărci de gen sau de vârstă slab relevante, mai importante fiind asemănarea şi serenitatea, aerul de – să zicem – linişte arhetipală. Zmicală rămâne portretist, deci realist, dar reparcurge până la un punct experienţa brâncuşiană a reducţiei progresive, fără să mai facă pasul către formele abstracte şi fără să plătească vreun preţ marelui înaintaş: faciesul-tip la care a ajuns ceramistul îl identifică fără greş, ca şi combinaţiile-surpriză. Şi-a şi botezat personajele drept Duhuri…, nu în sensul sumbru al cuvântului, ci – la antipod – cu trimitere la „spiritele” senine, botezate categorial: …al Cumpenei…al Germinaţiei…al Energiei…al Echilibrului…al Văzului…al Ferecăturii…al Nodului…al Timpului…al Mirării…al Cercului…al Heruvimilorşi – între ele – …al lui Yoko Ono(soţia „beatlesului” John Lennon!). Denominaţiile solemne sunt bemolate cu graţie de adaosurile fantasmatice ori direct comice: capetele albe par să privească în sus, dar au ochi când deschişi, când închişi, când… lipsă, cu un cadran de ceas în loc (!), ori dimpotrivă, nu doar cu doi, ci cu mai mulţi, răspândiţi pe toată faţa. Toate personajele lui Zmicală poartă, în echilibre fragile, obiecte pe cap, cercuri roşii, recipiente de sticlă, tije care ar putea fi bastoane sau şerpi sau cine-poate-şti-ce: spontaneităţi combinatorii cu potenţial de semnificare simbolică, dar şi cu tâlcul unor infuzii ludice, de subminare a marilor sensuri, a referinţelor „înalte”, musai „oculte”.

Cum am spus: un admirabil, rafinat ceramist portretist fantezist – Gavril Zmicală.

Alte portrete, ale lui Ernest Palko, „distorsionate”

Nu doar portrete, ci chipuri umane printre alte piese inanimate, identificabile sau nu ca obiecte din realitatea înconjurătoare produce de ani buni alt clujean ceramist reputat, Ernest Palko (n. 1958 la Cluj, cu studii tot acolo, profesor de specialitate), în cu totul altă manieră, foarte personală. El îşi modelează siluetele „distorsionându-le” sistematic şi le dă o dominantă lutos-cărămizie, de parcă ar fi extrase dintr-un pământ argilos, prin operaţiuni arheologice, suprafeţele rămânând striate în modulări orizontale, sugerând stratificarea subsolului. Sau parcă le-am privi prin apă, „legănându-se” odată cu valurile, „ondulate” prin efect tip trompe l’oeil. De unde şi titlul recentei sale prezenţe bucureştene: Magia formelor fluide, în expunere simultană în două spaţii, în Cuhnia de la Mogoşoaia (vernisaj: 13 octombrie 2018) şi la Galateea (din 17 ale lunii). Alte titluri caracteristice: Terra – Millenium, tot în Capitală, în 2000, Grafiterra, la Cluj şi la Bucureşti, în 2004, şi Terra Magica, din nou în urbea transilvană, în 2017. Mai ales „vechimea” i-a făcut pe comentatorii săi să aproximeze surse de inspiraţie antice, eventual exotice, şi să insiste asupra ambiguităţilor de raportare cronologică. Însă, în orizontul actualităţii imediate, în care Palko se aşează – de fapt – foarte firesc, am avea mai degrabă la îndemână cheile de interpretare ale teoreticienilor postmodernităţii, de la deconstructivişti, care-ar glosa cu delicii asupra tendinţei de destrămare prin „fluidizarea” formelor, la savanţii intertextualităţilor care aduc în cultura recentă şi actuală straturi-straturi de trecut citat, „reciclat”, reinterpretat, integrat palimpsestic în mesajele cele mai contemporane.

Pozând în „magician” scufundat în adâncurile Planetei, acvatice ori din substanţe solid-fluide, topite, arzânde, artistul se joacă încântător cu formele şi cu chipurile umane. Cum am spus: cu totul altă manieră portretistică, din nou foarte personală – în contul încă unui ceramist admirabil, Ernest Palko.

Despre colegele lor Arina Ailincăi şi Vioara Dinu – în următorul Jurnal cultural, alături de alte expoziţii „restante” din toamnă-iarnă. Şi şi despre spectacole şi alte evenimente care nu merită uitate. De pildă, cronicarul ştie că n-a apucat să consemneze deschiderea, în septembrie, a Muzeului de Artă Modernă şi Contemporană Pavel Şuşară; sau că a amînat prezentarea Salonului Naţional de Artă Contemporană, reluat în noiembrie, cu multiplele sale ramificaţii în spaţii diverse, cel mai amplu eveniment expoziţional românesc din 2018; sau că n-a scris nici o propoziţie despre marele Târg internaţional de carte Gaudeamus, tot din noiembrie! Mai de curînd, deja în iarnă, în decembrie, a avut loc, la concurenţă între „mega-evenimente”, supra-abundenta descindere bucureşteană a colecţiei de artă din Bistriţa, în vastele holuri ale Bibliotecii Naţionale. Şi au fost şi două premiere scenice de clasă înaintea Sărbătorilor: Pădurea spânzuraţilor, după Rebreanu, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Naţional, şi Hamletul lui Dragoş Galgoţiu, după – evident! – Shakespeare, la Odeon. Se cuvin depuse mărturii despre toate – şi despre încă atâtea altele…

Ion Bogdan Lefter
Ion Bogdan Lefter este scriitor, critic literar, analist cultural şi politic, profesor la Universitatea din Bucureşti, fondator şi conducător al revistelor „Contrapunct”, „Observator cultural” şi „aLtitudini”, fost director al Editurii Litera, fost director în România (Bucharest bureau chief) al postului american de radio Europa Liberă, secţia română.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele