Crimă constituțională împotriva României

536
5 minute de lectură


Începând cu 2012, după ultima suspendare nereușită a președintelui României, am asistat la diluarea constantă, de facto, a responsabilităților constituționale ale președintelui României. Nereușind să captureze funcția, USL, în disperare de cauză, a început o campanie constantă de negare a importanței acestei funcții pentru arhitectura constituțională a României. Contestându-i deschis rolul de șef al statului, marginalizând Administrația Prezidențială, izolând-o informațional, inclusiv în chestiuni de securitate națională, USL pregătea terenul pentru ceea ce sub PSD a devenit o adevărată crimă constituțională. Mai ales că odată cu plecarea PNL din USL, PSD pierde șansele de câștigare a competiției prezidențiale. Pe actuala structură politică a electoratului român și cât timp alegerea președintelui României se va face în două tururi, matematic, stânga românească nu are cum să câștige aceste alegeri. Astfel că, în aceste condiții, s-a trecut la intensificarea procesului de marginalizare administrativă și de diluare funcțională a prerogativelor președintelui, ceea ce eu definesc drept „crimă constituțională“.

Este o crimă pentru că astfel de practici politice, plecate din nevoia apărării unor interese strict personale sau cel multde grup politic, afectează grav buna funcționare a statului, reducându-i mult f lexibilitatea politică și capacitatea luării deciziilor strategice. Iar aceste nefericite practici politice nu pot fi nici măcar justificate prin prisma unor nevoi fundamentale ale Țării, precum securitatea națională sau prosperitatea cetățenilor săi.

Dacă te uiți în istoria statului român modern, o să observi că, încă de la început, ca instituție politică principală, statul a fost gândit să aibă un șef și o organizare flexibilă, pe măsura provocărilor istorice ce trebuiau înfruntate. Rând pe rând, șef al statului au fost domnitorul, Alexandru Ioan Cuza, regele, de la Carol la Mihai, iar ulterior, președintele, de la Nicolae Ceaușescu la Klaus Iohannis. Șeful statului se ridică deasupra luptei partidelor politice, iar în situații de criză se mișcă rapid, pentru a scoate țara din impasul în care se află, indiferent că el era provocat de cauze interne sau externe. Această flexibilitate i-a permis regelui Ferdinand să-l înlocuiască pe Brătianu cu Marghiloman, un progerman, pentru ca România să îndure mai ușor înfrângerea în fața Germaniei, de la începutul lui 1918. Așa cum aceeași flexibilitate a putut facilita înlocuirea lui Brătianu cu Vaida- Voevod, atunci când negocierile de pace ale României de la Versaille se împotmoliseră.

Iar astăzi, când în rândul opiniei publice din România există atât de multă nemulțumire asupra calității actului de guvernare și asupra modului în care partidele politice administrează țara, un președinte activ, puternic, aflat deasupra partidelor politice s-ar putea să fie singura soluție pașnică de ieșire dintr-un eventual impas politic intern major. Ținând cont de situația precară a economiei românești și de volatilitatea economiei mondiale, scenariul catastrofic al austerității nu mai poate fi exclus. Iar o eventuală repetare a momentului 2010, cel al tăierii salariilor, ar crea un moment de faliment al clasei politice românești. Odată ce funcția prezidențială va fi golită de conținut și președintele artificial decredibilizat, cine va fi într-o astfel de situație cel care poate scoate România din eventualul impas politic, patriarhul?

Constituţia României – între necesitatea revizuirii şi imposibilitatea compromisului (FOTO: Inquam Photos/ Octav Ganea)

Teoretic, prin actuala Constituție, președintele României are un rol esențial și în garantarea capacității României de a-și lua propriile decizii strategice, asigurând conducerea integrată a procesului de gestionare a securității naționale. De aceea Constituția României prevede responsabilitatea de „comandant al Armatei“, înființează CSAT-ul și alocă președintelui și rolul de președinte al CSAT. Pentru că securitatea națională are mai multe dimensiuni și este servită de mai multe instituții, chiar și în țările de mare tradiție democratică, gestionarea ei se face integrat și prin comandă unică. Să nu uităm că o criză de securitate națională presupune urgență și nevoia luării rapide a unor decizii complicate, chiar grave. O decizie în care mai multe instituții contribuie la buna ei îndeplinire. Decizii care pot presupune participarea la război, pierderea sau câștigarea lui. Decizii care trebuie comunicate și explicate opiniei publice pe o singură voce, clar, răspicat, convingător.

Cum ar arăta România, ca țară, într-o situație în care președintele, marțial, în fața camerelor de televizor, anunță intrarea țării în război și, pe partea cealaltă, guvernul dă pe surse că el nu este de acord și nu finanțează efortul de război. Sau, mai rău, premierul își organizează propria conferință de presă pentru a-și anunța poziția, total opusă președintelui. O situație ca asta, în literatura de specialitate, se numește „paralizie strategică“.

Iar un astfel de scenariu nu este deloc exagerat. În ultimii ani, în Marea Neagră am avut deja trei situații de război și tot atâtea agresiuni militare. Iar pe de altă parte, drumul actual al politicii interne românești, unde vedem dispute publice, deschise, între membrii CSAT- ului, pe chestiuni importante de securitate națională, într-acolo duce. Spre zona periculoasă, chiar mortală, a paraliziei strategice. 

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele