America dă înapoi, iar membrii celei mai de succes alianțe din istorie se sfădesc

S-A VORBIT ATÂT de mult despre „criză” în jurul celei de-a 70-a aniversări a NATO de anul acesta, că a fost ușor să uităm că avem motive de sărbătorire. Nu numai că alianța s-a dovedit remarcabil de durabilă, conform standardelor istorice, dar din 2014, ea a răspuns corespunzător agresiunii Rusiei din Ucraina, recentrându-se pe misiunea sa de bază, de apărare colectivă. Ea a desfășurat grupări de luptă multinaționale în cele trei state baltice și în Polonia și s-a angajat în sensul îmbunătățirii pregătirii de luptă. Împinși de criticile președintelui Donald Trump, membrii săi și-au sporit cheltuielile pentru apărare. Deși multe țări, mai ales Germania, încă sunt în urma promisiunilor lor, NATO estimează acum că între 2016 și 2020, membrii săi europeni și Canada vor cheltui o sumă suplimentară de 130 miliarde de dolari.

Acești bani în plus explică o evoluție binevenită la întrunirea liderilor NATO din Marea Britanie, de săptămâna asta. Trump, care juca anterior rolul de perturbator șef, care spunea despre organizație că este „depășită” și provoca o mare consternare la summit-ul de la Bruxelles din 2018, când amenința să se retragă dacă europenii nu preiau o cotă mai mare din povara cheltuielilor, a devenit – oricât de scurt timp – un apărător. La Londra, săptămâna asta, el a spus despre criticile aduse alianței de președintele Emmanuel Macron că sunt „răutăcioase” și „lipsite de respect”. El nu a dat niciun semn de blocare a declarațiilor dure la adresa Rusiei sau a reiterării Articolului Cinci al tratatului NATO, piatra unghiulară a alianței. Angajamentul Americii se va manifesta anul viitor, când aproximativ 20.000 de militari americani vor participa la consolidarea apărării Europei, într-un exercițiu numit Defender 2020.

Vestea proastă este că au apărut alți perturbatori. Visceralul anti-NATO Jeremy Corbyn ar putea să devină prim-ministru al unuia dintre principalii săi membri, după alegerile generale de săptămâna viitoare din Marea Britanie. Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a provocat consternare, cumpărând un sistem rusesc de apărare antiaeriană, încălcând deciziile NATO privind Europa de Est și invadând nordul Siriei, fără să îi pese de interesele aliaților săi. El a răspuns cu insulte personale la sugestia lui Macron că, date fiind acțiunile Turciei din Siria, ea s-ar putea să nu mai poată conta pe apărarea reciprocă consfințită de Articolul Cinci.

Cel mai surprinzător zurbagiu, și motivul pentru care relațiile s-au deteriorat, este însuși Macron. Într-un interviu recent cu The Economist, el a spus că NATO trece printr-o „moarte cerebrală”. El susține o apărare europeană mai puternică, de care Europa are nevoie, și pe 4 decembrie a insistat că asta „nu va fi o alternativă la NATO, ci unul dintre stâlpii săi”. Dar au rămas suspiciuni care mai planează încă printre alți aliați. Asta ține în parte de entuziasmul său față de un „dialog strategic” cu Rusia. El a subliniat amenințarea terorismului, mai presus de sarcina de apărare împotriva agresiunii lui Vladimir Putin. Macron are o viziune pe termen mai lung și încearcă să stimuleze gândirea novatoare, dar e de înțeles de ce majoritatea aliaților săi îi aud cuvintele ca pe o amenințare la adresa progresului înfăptuit în ultimii cinci ani. Acțiunile Rusiei, nu doar în Ucraina, dar și pe teritoriu NATO (inclusiv prin trimiterea de asasini la Salisbury, în Marea Britanie, și poate și la Tiergarten din Berlin), cer o reacție puternică. Orice dorință de concesiuni va fi văzută de Moscova ca o slăbiciune.

În Marea Britanie, NATO și-a acoperit superficial fisurile. Declarația de la summit a afirmat angajamentul membrilor săi față de Articolul Cinci și a proclamat că „acțiunile agresive ale Rusiei constituie o amenințare la adresa securității euro-atlantice”. Asta este ceva bine-venit, dar alianța trebuie să își găsească o nouă coerență strategică. Chiar dacă Trump va rămâne favorabil, America se va focaliza în mod ineluctabil pe rivalitatea ei cu China în Asia și dincolo de ea. Exercițiile și pregătirea tot mai bună pentru luptă vor cimenta alianța la nivel militar – iar asta va rămâne, în timp ce politicienii vin și pleacă. În cele din urmă, un dialog strategic cu Rusia ar putea avea sens. Dar pentru a prospera, NATO are nevoie și de un scop comun mai puternic. Pe vremuri, imboldul venea din America. Macron avea dreptate să arate că pe viitor, Europa va trebui să joace un rol mai mare. ■

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Cel bun, cel rău și cel urât”