Argument pentru eliminarea taxei de timbru

Taxele pentru cumpărătorii de case sunt ineficiente și inechitabile.

0
23
(Photo by Glenn Hunt/Getty Images)

Ediția tipărită | Lideri
22 noiembrie 2018

ÎN ULTIMII ANI, mulți politicieni din lumea bogată s-au trezit în fine la plaga caselor scumpe. Prim-ministrul britanic Theresa May descrie casele scumpe ca pe „cea mai mare sfidare politică a generației noastre”. Justin Trudeau, premierul canadian, a promis un impact „robust, cuprinzător și care va schimba viețile” pe piața imobiliară. Noul premier australian s-a îngrijorat că tinerii amână venirea pe lume a primului copil ca să economisească pentru case. Crește recunoașterea faptului că inflația rapidă a prețurilor caselor a provocat o inechitate intergenerațională, a destabilizat finanțele și a constrâns creșterea economică. 

Ce bine ar fi dacă retorica ar fi urmată de acțiune! Politicile guvernamentale disfuncționale, care au coincis cu rate mai joase ale dobânzilor reale, au împins în sus prețurile. Greșeala fundamentală este reglementarea excesivă a construcției de case în și în jurul orașelor de succes. O a doua distorsiune înrăutățește însă și mai mult lucrurile: taxele pe tranzacțiile cu proprietăți. 

Astfel de taxe, sau taxe de timbru, așa cum sunt ele numite adesea, sunt comune. Multe țări europene le au, inclusiv Franța, Germania și Suedia, unde prețul caselor a crescut foarte mult în ultimii ani. Toate statele americane, cu excepția a 12, percep astfel de taxe, de circa 1%, atunci când se schimbă proprietarii de case. Unele țări sunt mult mai agresive. În Australia, taxa de timbru atinge 7%; în Marea Britanie, cifra este de 12% pentru proprietățile cele mai scumpe. Chiar și o casă medie, în terasă, de la Londra atrage o taxă de peste 15.000 de lire sterline, de fiecare dată când se schimbă proprietarul, câștigul pe un an la salariul minim.

Cei care cumpără prima casă sunt adesea scutiți parțial de taxa de timbru. Asta doar limitează un pic pagubele. Problema este că marja care există între ce plătesc cumpărătorii și ce primesc vânzătorii încetinește ritmul în care proprietățile trec de la unul la altul. Conform unor estimări pentru casele mai ieftine, o creștere de 1% a taxei de timbru reduce transferul anual de proprietate asupra caselor cu 3,5%. Atunci când mai puține mutări înseamnă mai puține schimbări ale locului de muncă, piața muncii devine mai puțin eficientă. Creșterea productivității poate să încetinească. Din fericire, taxele pe tranzacții sunt cele mai usturătoare în cazul caselor scumpe. Dar obstrucția vârfului pieței imobiliare are efecte în cascadă. Cei care ar putea ocupa reședințe luxoase locuiesc în case mai ieftine, în schimb.

Taxele descurajează de asemenea fenomenul de downsizing, cu un efect extrem de nedorit pentru societățile care îmbătrânesc. Peste două cincimi din proprietățile imobiliare britanice sunt deținute de persoane în vârstă de peste 65 de ani, multe dintre acestea stând peste niște „cuiburi” mari și goale. Peste o treime din casele ocupate de proprietari din Marea Britanie au două sau mai multe dormitoare libere. Oamenii au dreptul să își păstreze casele, dacă doresc. Dar sistemul de taxe nu ar trebui să îi încurajeze să facă asta – mai ales când din cauza prețurilor mari, multe familii au nevoie de mai mult spațiu și nu și-l permit.

Există un substitut evident pentru taxele pe tranzacții: taxe anuale mai mari pe valoarea proprietății sau, în mod ideal, pe valoarea terenului. Astfel de taxe sunt țintite pe bogăție și pot fi la fel de progresive ca taxa de timbru, dar ele nu distorsionează mult piața. În tranziția de la un sistem la altul, perdanții clari ar fi cei care nu vor să se mute, în viitor: proprietarii de case așezați, mulți dintre care s-au bucurat de câștiguri neașteptate pe măsură ce au crescut prețurile caselor. E drept, unii ar fi persoane în vârstă mai sărace, care nu ar putea să își permită să plătească o taxă anuală ca să rămână în casele lor, dar taxele pot fi amânate, până când casele sunt vândute la moartea lor. 

Sugestia aceasta poate să sune hazardată. Faptul că o taxă atât de încăpățânată precum cea de timbru poate să persiste dezvăluie cât de gol sună angajamentul politicienilor de a rezolva situația piețelor imobiliare. Schimbarea nu este totuși imposibilă. Regiunea unde se află Canberra, capitala Australiei, a început un proces de 20 de ani de eliminare a taxei de timbru și de înlocuire a ei cu o taxă rezidențială pe valoarea terenului. Țările care încă impozitează tranzacțiile cu proprietăți, mai ales cele care o fac oscilant, nu pot pretinde că sunt serioase în privința eradicării unor decenii de greșeli în politica imobiliară decât dacă urmează acest exemplu.

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Netimbrat”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele