Argumente pentru un stat eșuat

289
9 minute de lectură

Poliție, sistem judiciar, sănătate, infrastructură… Toate suferă din cauza deciziei politice defectuoase sau corupte. Sprijinul popular pentru instituții și reguli scade. România devine tot mai vulnerabilă.

Enciclopedia Britanică ne spune că un stat eșuat este acela care nu mai e în măsură să îndeplinească cele două funcții fundamentale ale statului național suveran în sistemul mondial modern: nu-și poate exercita autoritatea asupra teritoriului și populației sale și nu își poate proteja granițele naționale. Capacitatea de guvernare a unui stat eșuat este atenuată astfel încât nu mai este în măsură să îndeplinească sarcinile administrative și organizatorice necesare controlului populației și resurselor. Un asemenea stat poate oferi doar servicii publice minime. Cetățenii săi nu mai cred că guvernul lor este legitim și statul devine nelegitim în ochii comunității internaționale.

Statele pot eșua în multe feluri. Nu este exclus ca un stat cu un anumit grad de stabilitate sau chiar stabil să alunece către eșecul cronic. Se pot întâmpla multe. De la catastrofe naturale, precum seceta prelungită și fenomenul deșertificării din Sahel, până la agresiuni externe. Alteori, statul poate deveni terenul de confruntare prin interpuși al unor puteri externe – cum este cazul Siriei sau al Yemenului.

Autoritatea statului se poate prăbuși în luptele interne pentru putere, precum în Somalia sau în urma unei revolte care, dintr-un motiv sau altul, nu reușește să pună în loc un regim stabil, precum în cazul Siriei sau al Libiei.

Statele pot eșua în urma unor catastrofe geopolitice, precum URSS. Dictaturile ajung adesea în situația de a nu mai putea gestiona resursele și a asigura servicii minimale, precum în Venezuela sau Myanmar. Ele eșuează în revolte și instabilitate.

Dar se poate eșua democratic?

Este posibil. De pildă, prin ascensiunea la putere a unor lideri populiști, susținuți de elite hrăpărețe. Statul își menține aparența democratică, au loc alegeri ce pot fi considerate libere, există o presă aparent diversă și chiar au loc anumite dezbateri în societate. Dar dincolo de toate, o elită care controlează cea mai mare parte a resurselor rămâne la control prin mecanisme transpartinice. Statul devine o sursă de sinecuri și tranzacții, sistemul este ocupat pe bază de obediențe și nepotisme. Lucrările publice devin resurse privatizabile în folosul elitelor.

În acest timp, tăcerea populației este cumpărată prin false programe sociale, iar atenția îi este distrasă prin teorii ale conspirației și lansarea de false amenințări naționale – de la „ambulanța neagră” care fură copii până la Soros, homosexuali care seduc copiii (iarăși copiii!) ori străini care trimit mâncare otrăvită.

Un asemenea stat devine un tot mai mare consumator de resurse și un tot mai prost distribuitor, pe măsură ce numărul celor care trebuie îndestulați se mărește ( clicile au tendința naturală de a se umfla), corupția se generalizează iar incompetența administrativă tot mai acută nu mai poate găsi soluții.

Un astfel de stat devine incapabil de a-și îndeplini obligații pe plan internațional și devine un partener tot mai puțin credibil. El sfârșește prin a se trezi izolat exact atunci când ar avea mai multă nevoie de sprijinul partenerilor. Aceștia însă îl văd tot mai mult ca pe o parte a problemelor în plan regional și nu a soluției, un exportator de instabilitate, corupție și proastă guvernare.

În astfel de state, populația își pierde încrederea în instituții și legi, mulți oameni părăsesc aceste țări pentru că nu mai întrezăresc vreo speranță, în timp ce mulți dintre cei rămași încep să privilegieze soluțiile de mână forte. Și se poate întâmpla ca unii și mai populiști să ia locul populiștilor existenți. Din Brazilia și până în Balcani, este modelul de eșec statal des întâlnit.

Este și cazul României?

Cazul de la Caracal este mai mult decât povestea unor posibile crime în serie. Astfel de ucigași apar în multe locuri. Adesea de o abilitate incredibilă, capabili să ducă o viață dublă fără a da de bănuit, ei reușesc să dea de furcă unor poliții și sisteme judiciare experimentate.

Problema României este că evenimentele de la Caracal, despre care încă nu știm cu exactitate dacă reprezintă crime în serie sau altceva, au scos la iveală putreziciunea unui întreg sistem.

Despre felul în care se promovează în structurile MAI s-a scris enorm. O simplă documentare pe motoarele de căutare scoate la iveală tone de povești cu polițiști (grade și funcții înalte, nu tablagii de rând) implicați în rețele de prostituție, trafic de ființe umane, contrabandă. Unele povești nici măcar nu mai ajung în instanță, cum este cazul ofițerilor implicați în rețele de prostituție, documentat de jurnalistul Cătălin Tolontan.

Mulți șefi de poliții județene sunt numiți prin decizie politică, incompetența prevalează în momentul în care obediența se dovedește.

Stenograma discuțiilor purtate de Alexandra cu operatorii de la 112 și polițiști nu denotă numai lipsă de umanitate, atunci când nu e vorba de prostie în stare pură din partea autorităților.

Totul lasă impresia că oamenii puși să apere legea și cetățeanul au avut permanent în minte faptul că se află în fața unui „banal” caz de trafic de ființe umane. „Cum, nu-l cunoști?”, o întreba operatorul pe fată. Adică, am putea înțelege: cum, nu știi cu cine te-ai dus?

Probabil, dacă ar fi înțeles că au de-a face cu un criminal, „oamenii legii” ar fi intervenit imediat, fără să se mai împiedice în proceduri. Problema a fost că nu asta au avut în minte, iar când vine vorba despre traficanți, lucrurile se complică.

Orice polițist de stradă și procuror local știe că aceștia sunt oameni puternici, cu conexiuni în structurile statului – polițiști de rang înalt, magistrați, baroni locali. Ai deranjat rechinul? Ai o problemă, poate chiar direct cu șefii tăi.

Ce se întâmplă în cazurile de trafic cu ființe umane? Victimele sunt ademenite sau răpite, sechestrate, bătute, violate – poate asta chiar le place, după cum ne-a învățat taica popa… Cum să deranjeze rechinul pentru doar atâta lucru?

De aceea, cei puși să intervină în cazul Caracal s-au acoperit de hârtii și proceduri, s-au tot codit, s-au dovedit a fi mai catolici decât Papa, atunci când a fost vorba să intre în casa ororilor. Și asta, de-abia după ce au venit presiunile de la București pentru rezolvarea cazului. Nu, cazul Caracal nu este despre Dincă. Este despre mult mai mult.

Avem speranțe?

Problema este că nici de aici înainte lucrurile nu se vor schimba. În discursul pe care a avut grijă să-l țină chiar în sediul MAI, imediat după demisia intempestivă a lui Nicolae Moga, premiera Viorica Dăncilă a ținut să ne transmită că la vârful instituției există oameni deosebiți, care de-abia așteaptă să se implice pentru a rezolva situația. Cu alte cuvinte, șefimea din MAI să stea liniștită, un fir de păr nu i se va clinti, nimeni nu se va ocupa serios de activitatea lor, eventual de averile și conexiunile lor.

Chestorul Ioan Buda, demis din fruntea Poliției Române după nenorocirea de la Caracal, a fost mutat șef la Frontieră. Îl așteaptă o pensie barosană.

Problema este apoi la sistemul judiciar, slăbit de modificările legislative din ultimii ani, care au resetat jocul în favoarea infractorilor. Zeci de mii de infractori au fost eliberați, iar anchetatorilor li s-au pus în față mai multe bariere în administrarea probelor. 

Zilele acestea, un om din sistemul judiciar ne spunea că, în nordul țării, traficanții de țigări nu mai au frică, de când cu noile modificări ale legii. Ei acționează noaptea, când știu că autoritățile sunt legate de mâini.

În februarie 2019, toți cei 25 de inculpați din „dosarul Țăndărei” (trafic de ființe umane) au fost achitați ori instanța a constatat că s-au prescris faptele după 9 ani de procese, potrivit deciziei Tribunalului Harghita. Rețeaua fusese anihilată de polițiștii britanici – ca să fim bine înțeleși.

Slăbirea sistemului judiciar, pașii înapoi făcuți în ultimii ani în lupta împotriva corupției și crimei organizate, discursul antieuropean, refuzul de a ține cont de recomandările Comisiei Europene și Comisiei de la Veneția au făcut din România un partener necredibil și o sursă de probleme în plan regional și european.

Cazul Caracal vine după o serie de evenimente care au vădit și falimentul altor sisteme vitale în România: sistemul electronic al cardurilor de sănătate prăbușit, sistemul electronic al ANAF prăbușit, sistemul electronic al Vămii prăbușit, trenuri care deraiază din cauza infrastructurii proaste, incapacitate cronică de a proiecta și construi autostrăzi, bacteria în spitalele spălate cu dezinfectanți diluați.

Toate acestea, individual și la un loc, au ca efect scăderea îngrijorătoare a încrederii publice în sistemul de stat și, în cele din urmă, în normele democratice care ar trebui să-l guverneze.

Acestea vulnerabilizează România în fața propagandei rusești, care tocmai asta urmărește, în România și în întreaga Europă civilizată: să submineze încrederea publică în autorități și în mecanismele democratice.

România pare angajată azi, cu toată viteza, pe drumul către ceea ce se numește un stat eșuat. Și nu știm dacă este sau nu fără de întoarcere.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele