Au trecut deja aproape 30 de ani de la revoluție și România pare să nu se fi ridicat la înălțimea așteptărilor noastre. Ne lipsește, mai întâi, infrastructura și împreună cu ea lipsesc și electricitatea și apa curentă. Educația românească, la rândul ei, nu e în stare nici să ridice pe cei veniți din medii defavorizate și să-i alfabetizeze, nici să acomodeze vârfurile, care se simt nevoite să plece și să învețe în țări străine. După aproape trei decenii, clasa politică pare nereformabilă, iar faptul cel mai grav este că ne dovedim iar și iar inadaptați democrației.

După atâta amar de vreme, visând la „o țară ca afară”, ne simțim cumva furați. Trei decenii de schimbare ar fi trebuit să se observe cu ochiul liber, dar, în schimb, vedem stagnare. Aceasta, cu siguranță, trebuie să fie din cauza relei-voințe a unora și lipsei de interes a altora, toți împreună vinovați și responsabili de „viețile irosite” ale unei generații. Criza fiind de o asemenea anvergură, ne încredințăm viața politicii până ce vom reuși noi, dacă alții nu și-au dat silința, să schimbăm lucrurile.

Dezamăgirea noastră este, de fapt, că suntem departe de a ne potrivi modelului nostru de reușită: Vestul contemporan. Dacă am lua în considerare condițiile în care trăiește majoritatea populației lumii, nu cred că ar avea vreunul dintre noi dubii că România stă destul de bine. Însă cu toții am vedea comparația ca pe o insultă: spre deosebire de țările care o duc mai prost, noi suntem totuși o democrație europeană, egală în drepturi cu Germania și Franța.

Ce ne scapă din vedere în frustrarea că nu avem „o țară ca afară” este faptul că de la revoluție nu au trecut nici măcar treizeci de ani. Țările cu care dorim să ne comparăm nu-și numără istoria în decenii, ci în secole de suveranitate politică, iar electoratul lor este rezultatul multor generații de adaptare culturală la moravurile democratice. Numirea României „democrație constituțională” nu o transformă peste noapte într-o democrație și nici pe cetățenii ei în democrați cu instincte liberale. Oamenilor de la care avem pretenții de discernământ democratic li s-a impus până acum nici trei decenii că a gândi de unul singur este o crimă împotriva societății, secerând la nivelul solului (și uneori îngropând sub acesta) moștenirea intelectuală a celor care începuseră să clădească până în 1947 și făcând neverosimilă sărbătorirea centenarului ca realitate a dezvoltării societății.

Pentru a ne înțelege mai bine propriul statut, am putea să ne uităm la istoria de mai demult a țărilor pe care le invidiem, să vedem dacă au trecut și ele prin stări ca a noastră. Gândul că am avea mai multe în comun cu Franța sau Anglia secolului XIX decât cu cele contemporane ne jignește și el, dar asta nu-l face să fie fals. Îmi îngădui să cred că locuitorilor României le-ar fi mai lesne și mai folositor să înțeleagă diferențele dintre John Jarndyce și Richard Carstone dinCasa Umbrelor lui Dickens decât distincțiile atât de străine dintre Theresa May și Emmanuel Macron.

Motivul pentru care avem impresia că nu există loc de comparație între noi și secolele trecute este o încredere neexaminată în discursul escatologic iluminist. Suntem convinși că modernitatea este fundamental diferită de secolele dinainte. Poate fără să realizăm, credem că de când omul a fost scos din starea lui de superstiție și feudalism barbar și elevat la rațiunea și democrația iluminismului, el este o specie diferită de om, incoruptibilă și nesupusă acelorași vicii și neajunsuri. În veacurile când iluminismul nu a fost complet înfăptuit, corupția și incompetența erau naturale, și astfel o fi fost nevoie de sute de ani ca să se clădească societăți stabile. Dar când noi avem deja cheia utopiei, este inadmisibil să ne trebuiască mai mult de 30 de ani să o implementăm.

Aceeași convingere iluministă ne captează și-ntr-o o ușoară beție a puterii: fiind membri ai unei democrații, puterea este la noi, demosul, și ea ne conferă și responsabilitatea, și competența de a ne salva întreaga țară. Fiind astfel, într-o asemenea poziție de influență, mizele și împlinirile vieții noastre personale pălesc, iar cele politice preiau asemenea proporții încât stagnarea societății este sinonimă cu „irosirea vieților noastre.”

Să ne răbdăm, totuși, un moment de analiză detașată și să realizăm că e nedrept să așteptăm ca o democrație să se maturizeze mai repede decât majoritatea oamenilor. Peste țările în care statul de drept tronează stabil au trecut mulți ani. Școlile unde ne pleacă elitele au singure istorii mai lungi decât independența României, multe dintre ele au apărut înainte chiar ca otomanii să ajungă pe la noi, ele nu au fost cooptate ca element de propagandă națională și lor nu li s-au omorât sau exilat în masă profesorii.

Nu suntem prima țară la început de drum, și istoria ne-ar putea lămuri că, în circumstanțe ca ale noastre, corupția și incompetența nu sunt cauzele înapoierii, ci simptome ale acesteia. Noi nu am decăzut de la nivelul înalt al celorlalte țări din Europa; ne porniserăm încet spre el și ni s-a dat brânci înapoi de unde am început. A ne lega speranțele de o schimbare drastică și imediată a țării înseamnă a ne bizui pe o himeră. Însă viața trebuie să meargă înainte și în societățile timpurii și mizele ei nu sunt deloc mai josnice. Abia atunci când vom realiza asta vom putea începe să ne imaginăm o țară cu un viitor.