Nu numai intern România traversează o perioadă extrem de agitată, marcată de multiple tensiuni și, mai nou, chiar de conflicte sociale. În egală măsură, situația internațională a devenit mult mai tensionată ca altădată, chiar periculoasă. Dacă am acorda evoluțiilor internaționale măcar o minimă atenție, am observa că România se află în mijlocul unei revoluții geopolitice, generată de mai multe cauze, printre care:

–  globalizarea, în special revenirea Chinei în rândul hiperputerilor, alături de SUA

–  revizionismul Rusiei și dorința ei de a-și lua revanșa față de Occident

–  neînțelegerile din interiorul lumii occidentale, atât cele din UE, cât și din relația transatlantică.

O consecință a acestei revoluții geopolitice este și revenirea conceptului de „Europa Centrală” în prim-planul politicii mondiale, atât prin prisma competiției între SUA, UE, China și Rusia, cât și prin prisma unor evoluții interne, specifice acestei regiuni.

Geopolitic, întotdeauna Europa Centrală a avut relevanță prin prisma competiției dintre marile puteri. Încă din prima jumătate a secolului XVII, cardinalul Richelieu postula nevoia Franței de a nu lăsa niciodată o putere europeană, mai ales una de limbă germană, să domine Europa Centrală. Așa se explică antiteza de trei sute de ani a Franței atât cu Imperiul Habsburgic, cât timp Viena a râvnit la dominația acestei importante părți a Europei, dar mai ales cu Prusia și Germania. Antiteză care a generat mai multe conflicte în Europa, inclusiv primele două războaie mondiale.

România modernă, începând cu Unirea Principatelor de la 1859, dar și cu Marea Unire de la 1 decembrie 1918, este rezultatul acestei dialectici, Franța, mai ales pe afinități culturale, fiind în căutarea de aliați printre țările care mărgineau Europa Centrală dinspre est și sud-est. „Dușmanul dușmanului meu este aliatul meu”, iar până la 1918 românii au avut tot timpul ceva de împărțit cu Europa Centrală, respectiv Transilvania. Doar odată cu UE, cu extrem de importanta reconciliere franco-germană s-a putut ieși din această spirală a violenței, din această continuă competiție intraeuropeană pentru Europa Centrală.

Odată cu creșterea Rusiei și afirmarea ei pe scena europeană, Europa Centrală a devenit motiv și justificare a competiției geopolitice și dintre Franța sau Germania și Moscova. Tragedia Poloniei simbolizează cel mai bine această situație, ea fiind de mai multe ori ruptă în bucăți de marile puteri din jur, tocmai pentru că prin controlul teritoriilor poloneze se asigura dominația Europei Centrale. Inclusiv prezența militară americană din Germania de după Al Doilea Război Mondial a avut și o relevanță central-europeană, așa după cum aceeași relevanță au avut acțiunile represive ale URSS din 1956 în Budapesta și 1968 în Praga.

Odată cu prăbușirea comunismului și destrămarea URSS, țările din zona Europei Centrale au fost libere să-și regândească formulele de cooperare regională, curând, în 1991, apărând Grupul de la Visegrad. Gândit ca un format regional de cooperare politică, militară și economică, Visegradul era, după mulți ani, o formă de maximă libertate, pentru prima dată după mai mulți ani Europa Centrală nemaifiind subiect de dispută geopolitică. Iar unilateralismul american, instaurat odată cu victoria din primul război din Irak, a întărit și mai bine acest sentiment de libertate. De altfel, paradoxal, „vărsarea” acestei regiuni în marea familie a țărilor NATO și UE a dus la diminuarea semnificativă a importanței regiunii și a oricăror forme de cooperare regională.

Și totuși astăzi discutăm despre „renașterea strategică” a regiunii. Politicieni din zonă vorbesc apăsat despre nevoia regiunii de a avea o voce, atât în interiorul UE, cât și în relațiile internaționale în general. Au apărut noi formate regionale de cooperare precum Inițiativa celor Trei Mări, focalizată pe dezvoltarea economică a zonei prin creșterea conectivității, sau dialogul B 9, concentrat pe discutarea nevoilor de securitate națională a țărilor membre. De ce se întâmplă toate astea?

Pentru că, în ciuda estimărilor optimiste de tip „sfârșitul istoriei”, asistăm din nou la intensificarea rivalităților geopolitice. Doar că de data asta, pentru a fi în pas cu vremurile, cu globalizarea, Europa Centrală a devenit subiect de competiție geopolitică la scară transcontinentală. Dacă altădată sistemul de referință era spațiul european, astăzi întrecerea se dă la scara întregii Eurasii, a Europei și a Asiei conectate de globalizare și de megaproiectele noilor mari puteri, precum Belt and Road Initiative a Chinei.

Europa Centrală a redevenit importantă în primul rând odată cu agresarea Ucrainei de către Rusia, prin anexarea ilegală a Crimeii și generarea de către Moscova a artificialului conflict din Donbas. O Ucraină îngenuncheată prin acest război, trecută din nou sub dominație rusă, ar însemna în mod direct o creștere semnificativă de presiune asupra Europei Centrale. Pentru această zonă, apariția Ucrainei ca stat independent a însemnat cel mai important câștig geopolitic al destrămării URSS. Pentru că fără Ucraina, cum bine a zis Zbig Brzezinski, Rusia nu mai poate fi un imperiu, cel puțin unul european.

Europa Centrală a redevenit importantă și prin atenția nouă cu care este tratată de China. Prin investiții strategice, prin diplomație culturală și soft power, prin inițiative diplomatice inteligente, precum dialogul 16+1, pentru prima dată în istorie, Beijingul se afirmă ca o putere europeană, concurând alături de SUA și UE pentru favorurile țărilor din regiune. Nu în ultimul rând, din nevoia de a redefini, de a moderniza atât UE, cât și relația transatlantică, și țările occidentale importante au început să curteze Europa Centrală sau, după caz, să le intimideze. Pe de o parte, SUA acționează ca naș spiritual al unor proiecte precum Inițiativa celor Trei Mări. Pe de altă parte, Bruxelles-ul sancționează derapajele de la standardele UE ale Budapestei sau Varșoviei, manifestându-se ca un centru de putere. Indubitabil, ne este dat să trăim vremuri interesante. O fi oare o pedeapsă sau o șansă?