Fiecare maghiar, indiferent unde trăiește, păstrează în suflet ziua de 15 martie ca pe o sărbătoare. Poetul revoluției maghiare, Petőfi Sándor, și-a notat în jurnalul său personal, la 15 martie 1848, următoarele: „Presa liberă! Azi s-a născut libertatea maghiară, pentru că azi au căzut cătușile presei”. 
Avram Iancu, conducătorul revoluționar al moților, a trimis următorul mesaj revoluționarilor maghiari: „Să înțelegeți și să credeți, fraților, că noi vedem foarte limpede și credem foarte ferm că în aceste două patrii frățești, ungurul nu poate vorbi despre existență și despre viitor fără român și nici românul fără ungur. Să fiți convinși că între noi și voi nu pot decide niciodată armele”. 

Asta se întâmpla atunci. Apoi, ziua de 15 martie a dat, timp de aproape trei decenii, multă bătaie de cap ultranaționaliștilor români, dar maghiarii din România, trufași, nostalgici și uneori patetici, au înfruntat și ocările, și pericolele, și, an de an, au sărbătorit Ziua Națională a patriei-mamă, Ungaria. De fapt, este Ziua Maghiarilor de Pretutindeni. Cu ajutorul guvernului de la Budapesta, în fiecare țară unde trăiesc maghiari, fastul este desăvârșit, ca o recompensă pentru neputințe.

Când Viktor Orbán era debutant în politică, la o întâlnire istorică cu premierul român Radu Vasile, la Tîrgu Mureș, a spus într-un cadru restrâns: „Pentru maghiari, Ungaria este patria-mamă, România este doar tatăl care plătește pensie alimentară”.

Marea spaimă a majoritarilor era și încă este cuvântul „autonomie”, iar cocardele în culorile drapelului Ungariei prinse la reverul manifestanților erau considerate adevărate bombe cu ceas.

Ce nu au reușit să facă adepții lui Funar, Vadim Tudor și ultranaționaliștii de rit nou a izbutit frica. Din cauza pericolului prezentat de infectarea cu noul coronavirus, liderii UDMR au decis să suspende toate manifestările de 15 martie.

„Având în vedere noile măsuri de prevenție impuse de autorități și situația de risc pentru sănătatea publică, UDMR nu va organiza în acest an evenimentele publice de comemorare a Revoluției Pașoptiste. UDMR consideră că, cel mai important este ca oamenii să fie în siguranță, sănătatea lor să nu fie în pericol. UDMR recomandă maghiarilor, ca în ziua de 15 martie să fie organizate, cel mult, depuneri de coroane în mod individual sau în grupuri mici, organizate. Astfel vor proceda și liderii locali și centrali ai Uniunii. Organizatorii locali vor anunța orele la care se vor desfășura depunerile de coroane. UDMR face apel la comunitatea maghiară să respecte regulile de sănătate publică!”.

În Ardeal există o vorbă: cum pedepsești un ungur? Îl îmbeți și nu-l lași să cânte. Cam așa este și cu ceremoniile în cadru restrâns. Marea satisfacție a maghiarilor, în special a celor mai în vârstă, era expunerea. A suferinței după trecut, dar și a demonstrației de forță, puterea de a înfrunta, nu doar ploaia și frigul, ci și ura românilor. Asta se întâmpla cam până în 2000, când manifestările lor erau adevărate demonstrații de dragoste în vremea holerei. În acest caz, holera fiind intoleranța majoritarilor. Apoi, fiecare parte a început să înțeleagă că, de fapt, este vorba despre respect și acceptare. Poate că nu s-a ajuns la însușirea sută la sută a principiului care guvernează democrația, acela că libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta, dar progresele au fost imense.

Ideal ar fi fost să trăim împreună acest moment, dar ambele părți au făcut greșeli și niciuna nu a fost dispusă la un alt compromis decât al acceptării. Unii cu un nod în gât, dar au acceptat.

Este foarte adevărat că data de 15 martie 1848 a fost supralicitată de grupările radicale maghiare și privită cu suspiciune în anumite medii românești. Rescrierile politizate ale istoriei au pus în umbră faptele. Nimeni nu are dreptul să conteste dreptul unui popor de a-și marca istoria și a-și cinsti eroii, însă mesajul istoric nu trebuie distorsionat.

Înfrângerea Revoluției de la 1848, dar și a aspirațiilor maghiarimii, care intrau în contradicție cu celelalte națiuni din Bazinul Carpatic, i-a înverșunat pe unguri, sentiment care s-a perpetuat de-a lungul timpului. Așa cum politicienii extrag din istorie acele evenimente care pot pune în valoare un proiect politic, urmașii revoluționarilor lui Petőfi au visat mereu la reîntregirea națiunii.

Maghiarii din România au votat ani la rând pe criteriul etnic și au dat dovadă de o solidaritate ieșită din comun cu politicienii lor. Pe care i-au trimis la București, să se facă oameni mari și să le reprezinte interesele. Mulți au și făcut-o, însă există exemple concrete că aceștia au prins mult prea repede gustul pentru parvenire, comun colegilor din politică. Au lăsat secuimea în sărăcie cruntă, cu drumuri de căruță și au sperat mereu că, în campaniile electorale, maghiarii vor cădea din nou pradă emoțiilor. Cu cât trec anii și dispare generația nostalgică, păcălită cu o cocardă roșu-alb verde, pe care să o pună acasă, lângă icoană,etnicii maghiari înțeleg că bunăstarea estompează asperitățile dintre majoritate și minoritate. ■