Brexit este momentul ideal ca engleza să devină limba comună a UE

    Va fi o lingua franca neutră

    87

    Charlemagne

    APROAPE ÎN întreaga ei viață, Uniunea Europeană a avut trei limbi principale. Germana a fost limba sa maternă, preponderentă. Franceza a fost registrul preferat pentru diplomația de la Bruxelles. Engleza a fost a doua limbă larg folosită. Dar, în ultimii ani, ascensiunea internetului și aderarea statelor din Europa Centrală și de Est au făcut ca engleza să devină dominantă. Azi, peste 80% dintre documentele Comisiei Europene sunt scrise mai întâi în engleză, apoi traduse în celelalte 23 de limbi oficiale ale UE.

    Asta i-a făcut pe unii să se aricească. „Engleza nu este singura limbă oficială a Uniunii Europene”, a pufăit Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, în septembrie trecut. Unii au salutat Brexitul ca pe o șansă de a restabili franceza ca limbă principală a UE sau, cel puțin, pentru a elimina engleza ca limbă oficială. „Prin ce miracol vor trebui să fie guvernați 450 de milioane de cetățeni în această viitoare limbă minoritară?”, spumega un jurnalist francez, legat de eșecul UE de a renunța la limba lui Boris Johnson și a lui Nigel Farage.

    Dimpotrivă, nu a existat niciodată un moment mai bun pentru ca UE să îmbrățișeze engleza ca pe unica sa limbă oficială. Ieșirea Marii Britanii simplifică aspectul politic. Philippe Van Parijs, un filosof belgian, susține că asta va face din engleză o limbă neutră în cadrul UE (Irlanda și Malta o vorbesc și ele, dar reprezintă 1% din populația rămasă) și, deci, ideală pentru comunicarea dintre europenii de limbi materne rivale. Date fiind rădăcinile sale latine și germanice, adaugă el, a o îmbrățișa ar fi un act de repatriere lingvistică, de a readuce limba pe continentul european. „Ne vrem limba înapoi”, spune el în glumă. În al doilea rând, Europa crește laolaltă din punct de vedere politic. De la protestele anti-emigrație la demonstrațiile ecologiste „Fridays for Future” organizate de elevii de școală, cauzele trec granițele mai mult decât înainte. La alegerile europene de luna trecută, participarea la vot a crescut la un maxim al ultimilor 25 de ani, după o campanie în care lideri, de la Matteo Salvini, de la dreapta populistă a Italiei, la Emmanuel Macron, de la centrul liberal al Franței, au avut un impact dincolo de țările lor. Președintele francez vrea să introducă liste pan-UE de candidați la viitoarele alegeri. În această eră politică mai autentic europeană, o lingua franca universal acceptată are cu atât mai mult sens. Engleza este singurul candidat logic.

    Unii se tem că formalizarea proeminenței sale va înrădăcina cultura anglo-saxonă și va permite dominația unor publicații în limba engleză (cum este The Economist). De fapt, mai multe instituții media europene mari  ̶  inclusiv majoritatea ziarelor mari din Germania, El País din Spania și Kathimerini din Grecia  ̶  publică acum versiuni internet în engleză, ca să participe la dezbaterile paneuropene. Oficializarea limbii engleze nu ar face decât să îi încurajeze și pe alții pe această cale. Cei mai aprigi susținători ai unei UE anglofone nu sunt britanicii sau americanii, ci Joachim Gauck, fostul președinte al Germaniei, și Mario Monti, fostul premier al Italiei.

    O altă obiecție a celor care se opun limbii engleze este că alte entități politice, precum America, Canada și Elveția, se descurcă fără o singură limbă oficială. Dar, spre deosebire de UE, acestea au secole de istorie ca unități politice comune și o limbă majoritară puternică: prin contrast, doar 18% din cetățenii UE vorbesc germana ca prima lor limbă. India poliglotă este factorul de comparație internațional cel mai apropiat de UE, dar și acolo dau în clocot dezbaterile dacă să se adopte o singură limbă oficială pentru a aduce mai multă coerență.

    Obiecția cea mai puternică este că înlocuirea Babelului european cu un discurs comun în engleză este ceva elitist. Totuși, acesta este chiar motivul pentru care UE ar trebui să facă mai mult pentru promovarea ei ca limbă definitivă pentru afacerea lingvistică europeană. Agnosticismul ei actual a creat o Europă unde o clasă de brahmani, formată din absolvenți de universitate cunoscători ai mai multor limbi, pot să propage dintr-o țară în alta și să domine dezbaterile paneuropene. Un angajament mai ferm față de limba engleză la nivel european și național ar ajuta ca aceste cunoștințe să se extindă la europenii care nu le posedă încă.

    Alegerea nu este, în ultimă instanță, între o Europă anglofonă și una cu adevărat poliglotă, ci între fantezie și realism. Nicolas Véron, un economist francez de la Bruxelles, notează că engleza este deja, de fapt, limba de lucru a UE; aceasta i-a permis lui și altora să creeze Bruegel, unul dintre primele think-tank-uri cu adevărat paneuropene, în 2005. Aproximativ 97% dintre copiii de 13 ani din UE învață engleza. Numărul de cursuri universitare în limba engleză a crescut de la 725, în 2002, la peste 8.000. Mișcările politice la scara continentului lucrează majoritar în engleză: website-ul și conturile pe rețelele sociale pentru Fridays for Future sunt în engleză, cum sunt și cele ale mișcării identitare ale dreptei populiste. La un miting al liderilor naționaliști, de la Milano, dinainte de alegerile europene, lideri finlandezi, danezi, olandezi, cehi și germani, cu toții s-au adresat mulțimii de italieni, care îi aclama. În engleză.

    Dă vorba mai departe

    Recunoașterea oficială a acestor realități ar permite UE și guvernelor naționale să concentreze mai multe resurse pe dezvoltarea cunoștințelor de limba engleză. Resursele  ̶  unele poate eliberate prin diminuarea operațiunilor-mamut de traducere ale UE  ̶  ar putea fi îndreptate spre predarea limbii unor lucrători mai în vârstă și mai puțin educați. Asta ar stimula organizațiile mass-media să publice în engleză și ar pune bazele apariției unor mass-media cu adevărat paneuropene.

    Cea mai mare barieră este simbolică. „Limba Europei este traducerea”, scria Umberto Eco, un autor italian. UE este mândră de multilingvismul ei cotidian, care devine mai fluent și mai accesibil în fiecare an, pe măsură ce se dezvoltă utilizarea traducerilor de către mașini. Totuși, adoptarea englezei ca limbă comună ar trebui să fie văzută nu ca o sfidare, ci ca un compliment la adresa acestei tradiții. Europa este despre diversitate, și mozaicul său de limbi și dialecte trebuie promovat și protejat. Dar ea este și despre acel tip de unitate care este posibilă doar cu o limbă comună, chiar imperfect vorbită. Universalizarea limbii engleze, concomitent cu apărarea limbilor native ale UE nu ar fi o trădare a idealului cosmopolit european, ci afirmarea sa.   

    Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Un dividend la Brexit”

    LĂSAȚI UN COMENTARIU

    Comentariul:
    Introduceți numele