Un alt referendum despre independența Scoției pare inevitabil

DACĂ CEA MAI importantă consecință a alegerilor generale din Marea Britanie este că Uniunea Europeană se va destrăma, a doua ca importanță este că Regatul Unit însuși ar putea să nu supraviețuiască. Marele avans al Partidului Național Scoțian (SNP) – care pare să-și crească numărul de mandate la Westminster de la 35 la 48 din 59 – combinat cu falia crescândă dintre politica engleză și cea scoțiană, înseamnă că temeiurile pentru un alt referendum pe independența Scoției sunt mult întărite. Pentru restul Marii Britanii, aceste alegeri au fost despre Brexit, dar pentru SNP a fost despre independența Scoției. De la referendumul pentru independență din 2014, pe care l-a pierdut, SNP și-a construit argumente pentru un alt vot. Acel referendum a galvanizat opinia proindependență, iar SNP a avut o victorie răsunătoare la alegerile pentru Westminster din 2015, deși a dat oarecum înapoi în 2017. Acest vot întărește argumentul. La fel se întâmplă și cu diviziunea radicală dintre politica din Scoția și restul țării. Laburiștii, care considerau că Scoția este fieful lor, par să nu fi rămas decât cu un singur mandat. Conservatorii, ale căror avantaje scoțiene s-au reaprins în 2017, au pierdut multe din aceste câștiguri. Jo Swinson, lidera social-democraților, și-a pierdut mandatul. Dacă punem toate astea cap la cap, partidele unioniste sunt acum aproape invizibile în Scoția. Chiar dacă SNP a condus guvernul descentralizat al Scoției timp de 12 ani, el a realizat – în ciuda plictiselii și deziluziei care afectează în mod normal guvernele cu mandate lungi – o nouă performanță remarcabilă într-o alegere pentru Westminster. Aceste alegeri au fost însă complicate – chiar mai mult la nord, decât la sud de graniță. Scoția a votat cu 62% la 38% ca să rămână în UE, iar SNP le-a spus alegătorilor că a-l vota este cea mai bună cale de a evita Brexitul. Asta pare să îi fi convins pe mulți alegători să-și lase deoparte dubiile referitoare la SNP. Numai că, deși opinia pare să se fi mișcat ușor către independență, de la 55 la 45 contra în 2014, la circa 50 la 50 acum, Scoția rămâne puternic divizată pe această problemă. Așa că marea întrebare pentru Scoția este dacă acest rezultat este consecința votului tactic pentru a evita Brexit-ul sau dacă reprezintă o mutație în opinia publică scoțiană despre viitoarea ei relație cu restul Marii Britanii. SNP speră că este vorba despre a doua variantă, și susține că trebuie să se țină un alt referendum pentru independență, deoarece baza pe care oamenii au votat în 2014 s-a modificat. În ultimul referendum, unul dintre argumentele campaniei „NU“ a fost că dacă Scoția s-ar desprinde din Marea Britanie, ea s-ar confrunta cu nesiguranța de a face o cerere de aderare la UE. Acum, scoțienii știu că dacă vor rămâne în Marea Britanie, ei vor fi confruntați cu nesiguranța pe care o va aduce Brexitul. Nicola Sturgeon, primministrul Scoției și lidera SNP, a spus că va cere un „ordin pe secțiunea 30“ – care ar da permisiunea de a organiza un alt referendum – curând după alegeri. Dar oricât de rezonabil sună acest argument, calea spre un alt referendum nu este clară. Guvernul scoțian nu poate declanșa unul: doar Westminster-ul poate, iar domnul Johnson a spus că nu dorește unul, pe motiv că „britanicilor, oamenilor din Scoția, li s-a spus în 2014 că a fost un eveniment o dată la o generație“. Lucrurile pot să arate totuși diferit după viitoarele alegeri scoțiene, din 2021. Alister Jack, secretarul pentru Scoția, a spus, luna trecută, că „mandatul democratic pentru un ordin conform secțiunii 30 este o chestiune pentru 2021“. Dat fiind că a fost unul dintre puținii conservatori care și-au menținut mandatul, vederile sale au o anumită greutate. ■

Acest articol a fost publicat în ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Uniunea în destrămare a Marii Britanii“.