Negocierile pentru o soluție de pace din Ucraina au fost reluate. Câțiva pași mici au fost făcuți, mai mulți pași mari sunt așteptați peste patru luni. Dar ce va înțelege Vladimir Putin din concesiile pe care le-ar putea obține?

Vestea bună este că, după trei ani de impas, „formatul Normandia” ( Franța, Germania, Rusia, Ucraina) a fost resuscitat în încercarea de a găsi o soluție de pace în estul Ucrainei. Războiul declanșat acum șase ani, ca răspuns la decizia Kievului de a se orienta spre Occident, a costat viețile a peste 13.000 de oameni.

Vestea mai puțin bună este că progresele au rămas limitate la problemele umanitare și militare, cum ar fi schimburile de prizonieri sau o retragere militară pe trei noi puncte ale frontului. Dar au rămas în suspensie chestiunile cele mai importante: statutul provinciilor „rebele” din Est, susținute de Moscova, controlul frontierei răsăritene a Ucrainei cu Rusia, dezarmarea separatiștilor.

Participanții s-au angajat din nou în implementarea acordurilor de la Minsk, semnate în 2015, dar acestea rămân literă moartă. Toată lumea vorbește despre încetarea focului în provinciile din est, dar rușii și ucrainenii continuă să se acuze reciproc de continuarea ostilităților. Iar Kremlinul nu are niciun gând să facă vreun pas înapoi din Crimeea, provincie pe care a înșfăcat-o de la Ucraina în martie 2014 și pe care între timp a transformat-o într-o uriașă bază militară, amenințând astfel echilibrul strategic la Marea Neagră.

Alegerile locale din provinciile „rebele” Donețk și Lugansk sunt de neimaginat în situația de acum – nimeni nu-și face iluzii că, sub dominația milițiilor pro-ruse, vreo forță politică ucraineană ar putea desfășura campanie aici. Iar Volodymir Zelensky a eșuat în încercarea de a inversa secvențele din Acordul Minsk, prin dobândirea controlului asupra frontierei răsăritene înainte de organizarea alegerilor locale. Iar problema este că, atâta timp cât frontiera răsăriteană se află practic sub controlul milițiilor pro-ruse, pe acolo se scurg echipamente și personal în ajutorul rebelilor.

Problema Franței și a Germaniei

Franța și Germania ar dori, de partea lor, să rezolve complicata ecuație conform planului elaborat de cel care deține acum funcția de președinte al Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, fost ministru de externe. Potrivit acestuia, Ucraina trebuie să adopte o lege specială, iar în provinciile Donețk și Lugansk trebuie să fie organizate alegeri locale, monitorizate de OSCE. În același timp, Ucraina ar urma să adopte o lege provizorie care acordă un statut special celor două regiuni.

Legea respectivă va căpăta caracter permanent doar după ce OSCE va confirma că scrutinul în zona rebelă a respectat cerințele democratice.

Dar pentru Rusia, „statutul special” al Donbasului trebuie să fie „permanent”, obținut prin negocieri directe cu statul ucrainean, iar separatiștii să beneficieze de o lege de amnistie.

Negocierile în „format Normandia” urmează a fi reluate peste patru luni. Dar ce progrese ar putea fi obținute? Rusia vine la aceste negocieri de pe poziția celui care a impus faptul împlinit: Crimeea este luată, iar în Donbas dețin controlul milițiile pro-ruse.

Pentru Moscova, singura variantă câștigătoare nu poate fi decât menținerea situației, ceea ce ar echivala cu o înfrângere pentru Zelensky. Sau chiar cu o adevărată catastrofă politică, fiindcă este de imaginat o reacție dură a forțelor naționaliste, care ar putea antrena alte largi categorii ale societății.

Dar Occidentul? În fața unei Rusii tot mai agresive, Uniunea Europeană a impus setul de sancțiuni economice, pe care îl reînnoiește la fiecare șase luni fără ca vreun stat membru să ridice obiecții – nici măcar Ungaria, a cărei politică este adesea apropiată de Rusia. Nu a făcut-o nici Italia în timpul guvernării Ligii lui Matteo Salvini, deși liderul de extremă dreapta era și este cunoscut drept un apropiat al Rusiei – și nu a negat niciodată asta.

Începând cu vara acestui an, Parisul a lansat o amplă politică de deschidere față de Rusia. Președintele Macron spune că Rusia este parte a Europei și că problemele pot fi rezolvate mai curând prin discuții, decât prin menținerea tensiunilor. Macron a încercat să aducă această viziune și în cadrul NATO, însă fără prea mult succes, iar Germania nu a fost de partea sa.

Teama din Est

Pe de altă parte, Angela Merkel a susținut mereu menținerea sancțiunilor la adresa Rusiei. Dar Berlinul, prin North Stream 2, caută o relație directă cu Rusia în privința resurselor energetice, spre îngrijorarea partenerilor din Europa Centrală, îndeosebi Polonia și statele baltice, și spre disperarea Ucrainei. Aceasta din urmă s-ar vedea văduvită de venituri importante rezultate din tranzitul de gaze și, mai rău, s-ar trezi la mâna Rusiei, care i-ar putea închide robinetul fără a-i mai afecta pe partenerii majori din Uniunea Europeană.

Pentru Franța și Germania, cel mai ușor lucru ar fi ca în chestiunea ucraineană să găsească o cale mai apropiată de ceea ce Rusia își dorește și să oblige Kievul să se conformeze. Astfel, liderii de la Paris și Berlin vor putea spune că au pus capăt unui conflict și au readus pacea.

Dar marea întrebare este ce va înțelege Kremlinul din asta. Pentru Vladimir Putin, o acceptare a faptului împlinit, cu Crimeea în buzunarul său și cu rebelii controlând Donbasul, ar echivala cu o mare victorie. Practic, ar fi încununarea diplomatică a victoriilor obținute pe teren, prin război hibrid (cazul Crimeei) sau acțiune armată în Donbas.

Va face aceasta din Rusia un partener onest, care să contribuie la stabilitatea europeană? Sau, dimpotrivă, ar putea fi o încurajare pentru Vladimir Putin de a merge mai departe, încredințat fiind că-și va putea impune din nou voința în fața unor parteneri europeni slabi, care tremură de frica extremei drepte alimentate, la rândul ei, de Kremlin.

Analiști și experți au atras atenția în ultimii ani asupra posibilității ca Vladimir Putin să încerce o nouă lovitură de tip Crimeea, pentru a-și reface sprijinul popular.

Popularitatea liderului rus s-a redus semnificativ în ultimii ani, din cauza problemelor economice și sociale, ivite în bună parte după sancțiunile economice dictate de Occident, dar și a menținerii prețului hidrocarburilor la niveluri relativ scăzute. La această situație au contribuit, în mod evident, și dezvăluirile privitoare la corupția din cercurile înalte ale puterii.

Lucrurile nu erau mult diferite nici în primăvara anului 2014, dar anexarea Peninsulei Crimeea l-a adus pe Vladimir Putin la niveluri de popularitate record. Că stratagema funcționează o dovedesc și evoluțiile din Turcia, țară cu care Rusia a legat în ultima vreme o strânsă prietenie, cimentată de o serie de interese comune în Orientul Mijlociu.

Și în Turcia, președintele Recep Tayyip Erdoğan a cunoscut o erodare puternică a popularității, tot pe fondul problemelor economice, devalorizării puternice a monedei și corupției larg răspândite. În această primăvară, partidul său a suferit înfrângeri grele în alegerile locale, pierzând orașe importante, inclusiv metropola Istanbul (după repetarea alegerilor) și capitala, Ankara. Însă intervenția armatei turce din nordul Siriei a dus la refacerea popularității liderului turc.

Ar putea încerca și Vladimir Putin o nouă aventură? Și dacă da, unde? În statele baltice, la Marea Neagră?

Și o lecție a istoriei

În acest an, Occidentul a marcat împlinirea a 80 de ani de la Pactul Ribbentrop-Molotov, care avea să ducă, în cele din urmă, la divizarea Europei. Și aceasta, spre deranjul Rusiei. În context, propaganda rusă a venit cu replica: ce nu ați marcat în același mod și Acordul de la München, din 1938, când voi, occidentalii, ați căzut de acord cu același Hitler, pe seama Cehoslovaciei?

Ei bine, istoria ne arată că puterile agresive nu se mulțumesc neapărat cu victorii de moment și că logica lor este să dorească din ce în ce mai mult. Și în 1938, liderii democrațiilor occidentale au revenit acasă lăudându-se că au adus pacea, odată ce i-au oferit lui Hitler ceea ce dorea. S-au înșelat grav.

Agresivitatea Rusiei, mijloacele sale de război hibrid, ca și caracterul autoritar al guvernării interne i-au invitat pe comentatori să facă o serie de paralele între Vladimir Putin și Adolf Hitler, iar acum întrebarea este dacă, primind satisfacție în Donbas și Crimeea, liderul rus nu se va simți încurajat să încerce mai mult.

Pe de altă parte, chiar Vladimir Putin poate învăța din istorie despre riscurile la care se poate expune, în caz că va întinde coarda prea mult. Moscova a primit recent semnale importante din Occident. Diplomați ruși sunt expulzați din multe țări în legătură cu acte neprietenoase și rețele de spionaj sunt demantelate. NATO consideră Rusia o putere agresivă.

Kremlinul, totuși, nu poate face abstracție de aceste realități, înainte de a-și croi noi planuri ofensive. ■